Search
Luni 20 Noiembrie 2017 04:00:50
  • :
  • :

Parenting la puterea mami!

Crize de copii mici?

Crize de copii mici?

foto: practiceofthepractice.com

V-aţi confruntat vreodată cu crizele de nervi ale celui mic, aşa numitele crize de tantrum?

Probabil că în cele mai multe cazuri, răspunsul este afirmativ.

Specialiştii spun că un procent de până la 80% dintre copii se confruntă cu tulburări emoţionale până la vârstă de 3-4 ani, uneori chiar şi mai târziu. Motivul este instabilitatea emoţională a copiilor până la această vârstă, imposibiliatea de a-şi gestiona propriile trăiri, incapacitatea de a exprima foarte bine ceea ce doresc şi simt, frustrarea  provocată de refuzul părintelui în a-i satisface anumite doleanţe sau pur şi simplu limitele ce i se impun.

Aceste stări sunt agravate de nevoile fizice pe care copilul le resimte, cum ar fi foamea, somnul sau un alt discomfort fizic. De aceea este bine să ne asigurăm că cel mic nu are astfel de probleme, mai cu seama atunci când încercăm să gestionăm o criză emoţională.

Cum se poate manifestă o astfel de criză? Prin ţipete, plâns, tăvăleli, agresiune fizică.

Cum le poţi evita? Nu poţi! Ele sunt o parte importantă în dezvoltarea copiilor şi în definitiv este bine să fie aşa dacă ne dorim că micuţii nostril să nu devină introvertiţi, timizi, tot timpul conduşi de alţii. Este o perioadă greu de traversat atât pentru părinte cât şi pentru cel mic, totuşi reprezintă numai o perioada, una dealtfel foarte importantă pentru formarea lui din punct de vedere emoţional. Nu încercaţi să vă transformaţi copilul într-un “copil cuminte”, un mic soldăţel care execută întocmai ceea ce i se spune. Obedienţa la copii duce la frustrare ca adult. Obedienţa în loc să nască mulţumire de sine, naşte conformismul, ataşarea la ideile general acceptate, alinierea la conceptul de fericire agreat de majoritatea. Neadaptarea la regulile de conduită impuse va duce la nefericire şi frustrare. În concluzie obedienţa este o sursă importantă de nefericire, ce fură adevărata identitate a individului, conferindu-i o faţă prefabricată, împrumutată, falsă.

Aşadar copilul nu trebuie să fie ascultător, ci cooperant. Iar pentru că acest lucru să se întâmple, cel mai facil mod este că totul să fie tranformat într-o joacă. Când îi oferiţi mâncare, iar el refuză, când încercaţi să îl convingeţi să meargă la oliţă, să îi puneţi un scutec sau să îl schimbaţi de hăinuţe, faceţi din asta un joc, presăraţi poezii şi cântecele. Veţi vedea că este mult mai eficient decât un ton ridicat şi autoritar. Şi categoric mult mai plăcut.

Aşadar, reacţiile noastre în situaţiile de criză nu ar trebui să fie agresive, dând un exemplu negativ prin asta şi încercând să punem capăt ieşirilor neadecvate ale copilului, deoarece nu facem decât să ştirbim din personalitatea în formare a micuţului care astfel acumulează şi mai multe frustrări. În acelaşi timp nu este cazul nici să încurajăm tăvălitul pe jos sau agresiunea fizică. În primul rând scoatem copilul din locul în care a apărut criză, mai ales dacă suntem într-un spaţiu public. În al doilea rând îi acordăm copilului un timp pentru a se calma. În nici un caz nu folosim violenţa verbală sau fizică. Acestea pot avea efecte dezastruoase pe termen lung. Oricum în timpul crizelor, copilul nici nu aude ceea ce i se spune, de aceea important este să aştepţi mai întâi să treacă criza, copilul să se liniştească pentru a sta de vorba cu el. Reacţia noastră trebuie să fie una fermă, să explicăm copilului ce a greşit, ce nu este bine şi de ce nu este bine. Accentul trebuie să fie pus pe ceea ce nu are voie să facă şi nu pe reacţia să. Tonul părintelui ar trebui să fie unul ferm, cald, calm, folosind o voce joasă, vorbind rar, fără prea multe cuvinte, dând astfel exemplul unui adult echilibrat.

Atunci când copilul devine agresiv faţă de alţi copii, în nici un caz nu va repeziţi la el, certându-l şi agresându-l. Nu faceţi decât să îi sporiţi agresivitatea. Explicaţi-i calm că agresiunea asupra celorlalţi copii răneşte şi le produce durere. Un al doilea pas este să îi oferiţi o pauză, pentru a se linişti. Nu celebra pauză “time-out”: du-te în camera ta şi linişteşte-te. Ci îl puteţi ajuta să se liniştească ţinându-l în braţe, dar având grijă să îi oferiţi şansa să îşi exprime frustrare, nu să i-o inhibaţi.

Rugaţi-l să se pună în poziţia celuilalt şi întrebaţi-l dacă lui i-ar face plăcere ca un alt copil să îl lovească, sau să îi facă rău în alt fel.

Învăţaţi-l să ceară scuze, chiar dacă la început vor fi doar nişte vorbe rostite repetitiv, în timp va înţelege ce înseamnă să îţi pară rău şi ce rost au scuzele.

Un alt punct important ar fi să îl ajutaţi să se exprime, să înveţe să comunice cu ceilalţi şi să spună tare şi clar ceea ce gândeşte. Iar data viitoare în loc să acţioneze agresiv să îi spună celuilalt copil ceea ce simte (că nu doreşte să se joace cu el, să îi dea jucăriile, să împartă cu el mâncarea).

Concluzia este că cel mai uşor mod de a-l determina pe copii să “ne asculte” şi să evităm crizele de nervi, este să îi ascultăm noi pe ei, să acordăm cea mai mare importanţă sentimentelor şi trăirilor lor, chiar dacă ne plac ori nu, să gândim că ei şi să redevenim copii, să îi înţelegem. Ei sunt oglinda noastră şi ne vor răspunde exact la fel, iar astfel vom obţine şi cele mai bune rezultate. Vom avea copii cooperanţi şi dornici să se lase învăţaţi de către cei mari, dar mai ales vom avea copii fericiţi şi siguri pe ei.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

forty eight + = fifty three

LogoMAMI_2014_H

Mami, mami, hai cu noi!

Dacă îți place ce facem, dă-ne like cu drag!

×