Search
Luni 22 Ianuarie 2018 12:10:47
  • :
  • :

Parenting la puterea mami!

Îmi pare rău…dar sarcina s-a oprit din evoluţie

baby_hand_image

A fost odată un vis frumos în care eu, fericita mămică a unui băieţel minunat de 5 anişori, eram şi o mândră purtătoare a unei burtici de aproape 12 săptămâni…ce speram  din tot sufletul să fie fetiţă…asta chiar dacă piticul meu îşi dorea foarte mult să aibă un frăţior :)

Era ziua în care la morfologia de semestrul I, speram să aflăm şi sexul copilului…Brusc însă m-am trezit din acest vis frumos …cu un sec: “îmi pare rău…dar sarcina s-a oprit din evoluţie”.

Aşa s-a pus capăt fericirii pe care o trăisem în ultimele 3 luni şi pe care o împărtăşisem generos cu cei dragi. Da, chiar şi cu fiul meu de 5 ani. Mulţi s-au gândit să mă sfătuiască să nu îi spun…că este prea mic, sau că este prea devreme. Dar eu nu mi-am minţit niciodată copilul. De ce aş fi început să o fac tocmai acum, când o astfel de veste l-ar fi umplut de fericire? De ce el să nu aibă dreptul de a împărtăşi cu noi această minune? Mi s-ar fi părut egoist din partea noastră să îi ascundem acest lucru. Bucuria lui la aflarea veştii, pupicurile nenumărate pe burtică, desenele făcute de mânuţele lui, în care erau tati, Darius şi mami cu bebe în burtică :) …Toate acestea valorează mai mult decât orice. Chiar dacă au durat puţin, amintirea lor este nepreţuită. Da, am avut grijă să îi spun că este posibil să se întâmple orice şi că deocamdată este numai un embrion cât o nucă…că există riscul să nu se dezvolte cum trebuie, că nu trebuie încă să ne gândim la el că la un bebe, şi că până nu ne confirmă dl doctor că este totul în regulă, nu ştim sigur. A fost susţinătorul şi ajutorul meu ce m-a însoţit la aproape toate controalele şi când mi-am făcut analizele medicale necesare. Era acolo alături de tatăl sau când am primit vestea atât de tristă. Dar după ce a făcut o făţucă nedumerită…a întrebat, “dar tati, nu este aşa că o să mai încercaţi să îmi faceţi un frăţior ?”. Şi gata din acel moment, capitolul s-a încheiat pentru el. Mai mi-a zis la un moment dat să mă ajute cu ceva cum se obişnuise, că eu nu pot pentru că sunt gravidă. Apoi şi-a amintit şi a zis doar “a da, aşa este”.

Pentru mine însă capitolul nu s-a încheiat după aflarea veştii. Ci atunci abia începea un alt capitol al durerii, pe care nu o cunoscusem până atunci. Şi da, mă pregătisem şi eu pentru acest moment. Teoretic ştiam că există acest risc în orice moment până pe la 12-13 săptămâni. De aceea nici nu am împărtăşit acest lucru decât cu cei mai apropiaţi mie. Da ştiam. Însă nu am fost cu adevărat pregătită niciun moment pentru acest lucru. Nu când doar cu trei zile înainte fusesem la consult (fără ecograf este drept), şi în plus toate analizele îmi ieşiseră excelente.

Pentru multi pare ceva banal…ei..o sarcină pierdută. Li se întâmplă multora. Aşa este, statistic vorbind. Însă când tu eşti în acea situaţie, când simţi cum prinde viaţă în tine, când îl plimbi cu tine în lumea întreagă, când te bucuri, dar şi suferi pentru stările de rău pe care ţi le dă sarcina…cu insomnia, cu greţuri duse la extreme, cu stări de discomfort maxime, dar cu toate acestea, cu bucuria şi speranţa pe care o nouă viaţă ţi-o dau, cu planurile negândite pe care ţi le faci în minte, dar la care refuzi logic să te gândeşti…Şi dintr-odată…totul dispare în neant. Dintr-odată totul devine nimic. Dintr-odată totul se năruie.

Mamele ştiu dinainte că ceva nu este în regulă. Dar uneori refuză să înţeleagă. Visele ciudate, trezirile bruşte fără motiv în miez de noapte urmate de multe ore de nesomn, gândurile şi trăirile din zilele dinintea zilei în care am aflat vestea…adică exact zilele când “ceva” s-a întâmplat. Toate acestea anunţau groaznica veste. Poate de aceea nici nu m-a surprins atât de tare…Poate de aceea i-am şi citit imediat pe faţă medicului cuvintele nerostite, înainte să apuce să deschidă gură. A durat numai câteva secunde până mi-a spus…dar pentru mine a fost o eternitate. Da, îmi amintesc fiecare grimasă pe care a făcut-o.

Este adevărat că medicii susţin că nu există o cauză clară pentru astfel de pierderi. Că pot fi diverse anomalii, că pot fi asociate diverselor transformări hormonale, cromozomiale, sau chiar diverselor viroze de sezon, etc. Dar când ţi se întâmplă ţie, ineviabil te gândeşti: dar oare nu am greşit eu cu ceva? Oare nu am făcut prea mult efort? Sau oare nu m-a stresat prea tare? Sau oare….?

Iar asta te macină şi mai tare!

Au urmat 3 zile de coşmar în care să decid ce fac…ce cale aleg. Trei zile în caredesi incercam să mă gândesc la cu totul altceva decât la ce urma, nu reuseam. Trei zile în care am vorbit şi am citit tot ce am găsit despre astfel de experienţe…. Trei zile în care am încercat să mă pregătesc pentru ce va urma. Trei zile în care am încercat să iau decizia corectă. Trei zile în care am încercat să mă gândesc cât mai puţin la pierdere în sine, dar mai mult la santatea mea şi la copilul meu mare care avea nevoie de mine sănătoasă. Aveam trei variante de a interveni: medicamentos, anastezie locală sau totală. Eram speriată de fiecare dintre variante pentru că fiecare variantă implică riscuri, dar mai era şi aspectul emoţional diferit pentru fiecare procedură în parte. Până la urmă am ales varianta care mie mi s-a părut cu risc cel mai mare, dar cu posibilitate de revenire fizică şi emoţională cea mai rapidă. Probabil că am fost laşă…faţă de curajul de care dădusem dovadă când am născut, însă spre deosebire de acel moment unde am vrut să trăiesc fiecare clipă, aici vroiam doar să mă culc şi când mă trezesc să uit totul, să trec cât mai repede peste acest eveniment.

Şi iată-mă ajunsă în ziua X, la primele ore ale dimineţii, în faţă spitalului unde speram să îmi ţin pentru prima dată copilul în braţe. În faţa spitalului unde venisem în ultimele luni de atâtea ori, nerăbdătoare şi emoţionată de fiecare dată pentru a afla veşti frumoase.

Şi iată-mă de data această aşteptând, aşteptând şi iar aşteptând….

Credeam că dacă fac acest lucru într-un spital privat, …experienţa va fi cât de cât apropiată de experienţa extraordinară pe care o avusesem într-un loc similar şi cu acelaşi medic, la naşterea primului copil. Însă cele 20-30 de minute cât am fost adormită şi practic în intervenţie, nu au justificat în niciun fel cele peste 10 ore pe care le-am petrecut în acea zi în acel spital. Credeam că nu se mai termină odată! Este drept că orice lucru rău, are şi o parte bună. Faptul că am stat în aşteptare atât de mult timp până am intrat în sala de operaţie m-au ajutat defapt să iau decizia finală de a face anestezie generală (prima din viaţa mea, de aceea eram şi atât de speriată de ea) pentru a scapă şi a uita mai repede această experienţă…altfel aş fi făcut-o fără…şi emoţional nu aş fi trecut atât de uşor. Apoi aşteptarea de după intervenţie, la mine în rezervă, cu soţul meu, odihnindu-mă timp de câteva ore bune, chiar butonând televizorul…m-au făcut să mă liniştesc foarte mult…şi mai ales să mă refac fizic dar şi emoţional. Dacă veneam acasă…sigur încercam să nu mă gândesc, făcând diverse nimicuri…numai să nu stau. Aş fi gândit că aşa îmi ţin mintea ocupată…dar mai mult rău îmi făceam.

Până la urmă tot răul spre bine! Şi aşteptarea asta este benefică uneori!

Momentul când m-am trezit din anestezie…a fost unul dulce. Eram fericită că m-am trezit! Doamne ce frică îmi fusese de aceasat anestezie! Urma să îmi văd băieţii! Iar când m-au dus în salon, între starea aceea de somnolenţa şi realitate, mi-am văzut ca prin vis iubitul recăpătându-şi respiraţia…Am zâmbit cu adevărat şi am fost fericită pentru prima dată în ultemele zile, de la momentul aflării veştii. Iar când în sfârşit mi-am luat copilul meu frumos în braţe şi am ajuns ACASĂ …noi trei…am închis un capitol trist din viaţa mea.

Mi-am privit corpul în oglindă, este aproape ca înainte…parcă nici nu s-a întâmplat. Parcă a fost doar un vis. Parcă ultimele aproape 3 luni…sunt undeva departe. Foarte departe.

Şi totuşi, ceva este schimbat… şi asta nu are cum să se mai schimbe vreodată. Iar acest lucru este acel gol imens pe care l-a lăsat în suletul meu! În mine s-a dezvoltat o viaţă… aici a fost pentru scurt timp un alt sufleţel. Aici a bătut o inimioară! Şi tot aici a încetat să mai bată  :(




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twenty five − = twenty

LogoMAMI_2014_H

Mami, mami, hai cu noi!

Dacă îți place ce facem, dă-ne like cu drag!

×