Cele mai mari şi mai frecvente greşeli pe care le fac părinţii

Din păcate, într-o societate care se doreşte a fi modernă, încă mulţi părinţi îşi educă copii după cum au fost educaţi chiar ei înşişi. Fac exact aceleaşi greşeli pe care le-au făcut şi părinţii lor cu ei, nu îşi înţeleg propriile emoţii şi rămân prizonierii propriilor traume, pe care le transpun mai departe în comportamentul şi atitudinea faţă de copiii lor.

Mulţi spun “Dar ce noi nu am crescut aşa? Şi uite că ne-am făcut mari”. Nici măcar nu realizează ce le lipseşte lor, ca să le poată oferi mai departe copiilor lor. „Noi ne vom afecta copiii în zone în care am fost afectaţi” afirmă psihologul Sorina Petrică, citată de ziare.com.

Copiii cu vârste de până 12 ani se pare că nici nu învaţă din critică, aşa cum mulţi părinţi consideră, şi pun în practică. Se pare că ei învaţă doar din feed-back pozitiv. Iar acest lucru se întâmplă, întrucât nu au structurile cerebrale necesare pentru a procesa informaţia în sens invers.

Sorina Petrică, psiholog clinician şi psihoterapeut de formare cognitiv comportamentală, într-un interviu acordat Ziare.com, atrage atenţia asupra erorilor frecvente şi grave pe care părinţii le fac în educaţia copiilor lor, chiar şi atunci când au cele mai bune intenţii. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru, este pentru că nu înţeleg nevoile reale ale copiilor lor.

Care sunt cele mai frecvente şi mai neconstientizate greşeli ale părinţilor în raport cu copiii lor?

Una dintre erorile tipice este că reacţionează la greşeala copilului prin retragerea afecţiunii. Când copilul greşeşte, cel mai adesea părintele pune distanţă fizică şi emoţională între el şi copil, nu mai priveşte copilul la fel, nu-i mai zâmbeşte, nu-i mai vorbeşte.

Copilul învaţă în acest mod să se identifice cu greşeala, să simtă ruşine şi îşi formează în timp convingerea că e „defect”. Iar copilul care trăieşte frica de eşec trăieşte şi spaima de a nu fi abandonat.

Care e răspunsul corect la greşeala copilului?

Copilăria se asociază cu un proces intens de învăţare. Orice proces de învăţare implică în mod automat greşeală. Aşa că răspunsul corect este cel în care părintele subliniază ce a reuşit copilul să facă, oferind în acelaşi timp sprijin pentru exersarea aspectelor care mai au nevoie de exerciţiu pentru a fi învăţate.

De exemplu, un copilul smulge jucăria din mâna altui copil. În faţa acestui comportament părintele trebuie să vadă ce abilitate îi lipseşte copilului, ce abilitate trebuie să-i construiască pentru ca acest comportament să dispară. În cazul nostru abilitatea necesară este să formuleze cererea de a primi jucăria.

Dar, atenţie!, învăţarea comportamentală nu se produce pe loc, are nevoie de multă practică, de mult exerciţiu. Trebuie oferite multe contexte în care copilul să fie încurajat să folosească alternativa comportamentală corectă fără să fie pedepsit pentru că nu o face. Dacă va fi pedepsit şi criticat, îşi va pierde motivaţia de a exersa comportamentul respectiv.

Un copil are nevoie de o lună de zile pentru a învăţa o abilitate simplă, precum formularea unei cereri, şi a o aplica apoi spontan. Părintele trebuie aşadar să acţioneze mai mult şi să vorbească mai puţin.

Există un moment când pedeapsa devine totuşi necesară?

Pedeapsa nu este eficientă. Nu îl învaţă pe copil ce trebuie să facă într-o situaţie viitoare. Pedeapsa este orice acţiune a părintelui care sancţionează un comportament greşit fără a avea legătură cu acesta. Şi când copilul nu vede legătura logică între cele două, pedeapsa afectează relaţia şi facilitează lupta de putere cu părintele.

Dacă sancţiunea are legătură cu comportamentul, ea îi dezvoltă gândirea la consecinţe: dacă smulgi jucăria, ea rămâne la celelalt copil. Această legătură logică între ceea ce face şi ce primeşte reprezintă baza disciplinării.

Am observat că în general copiii iubesc regulile poate chiar mai mult decât adulţii. Aşa este?

Regula aduce predictibilitate, iar această le oferă siguranţă. Un copil care trăieşte în mediu impredictibil trăieşte un nivel crescut de anxietate care se manifestată prin agitaţie psihomotorie, nelinişte, reacţii emoţionale intense.

Regula structurează contextul de viaţă al copilului prin faptul că îi arată ce anume aşteaptă părintele de la el. În plus, fiecare regulă devine prin exerciţiu un reper intern pentru ghidarea comportamentului viitor (autocontrol).

Aţi vorbit de o eroare frecventă. Alta?

Adesea părinţii disciplinează în funcţie de propria dispoziţie. Ceea ce penalizează când sunt prost dispuşi trec cu vederea când sunt bine dispuşi. Asta provoacă multă confuzie. Trebuie să existe reguli şi consecinţe logice care decurg din încălcarea regulilor, instrumentele părintelui indiferent de dispoziţia dintr-o zi sau alta.

Deseori însă disciplinarea se face în funcţie de obiectivul pe termen scurt, ignorând obiectivul pe termen lung, şi asta e o altă eroare. Dacă o fetiţă îmbrăcată pentru grădiniţă îşi varsă laptele pe ea şi începe să plângă, părintele are tendinţa să rezolve rapid problema, îi schimbă rochia, îi spune să nu mai plângă, îi şterge lacrimile şi gata.

Pe moment rezolvă problema, dar ce nevoie are copilul pe termen lung? Important este că această fetiţă ajunsă adult să ştie să îşi gestioneze emoţiile de disconfort. Ea nu va învaţă asta decât trăind emoţia de disconfort.

Deci părintele nu trebuie să anuleze rapid disconfortul, ci să îi explice copilului ce emoţie trăieşte, că este normal să o trăiască, să o lase să şi-o exprime prin plâns, nu să o îndemne să şi-o reprime, şi să îi fie alături tot timpul.

După ce copilul termină manifestarea emoţională, părintele o învaţă cum să gestioneze situaţia, de exemplu îi povesteşte cum va fi spălată rochia pătată cu detergentul pe care l-au văzut împreună la televizor. Implicarea copilului în găsirea soluţiei îl ajută să se regleze emoţional, dar nu sărim direct la soluţie.

A patra eroare?

Felul în care părintele se raportează la emoţiile copilului. Dacă părintele are dificultăţi să-şi înţeleagă şi gestioneze propriile emoţii îi va fi greu să facă faţă emoţiilor de disconfort ale copilului. Noi ne vom afecta copiii în zone în care am fost afectaţi.

Se spune că un copil e un elastic al părintelui către propria copilărie.

Da, aşa este. În relaţia cu copilul, părintele poate avea în mod repetat reacţii emoţionale intense în raport cu anumite comportamente ale copilului. Fiecare reacţie repetitivă arată un punct sensibil al părintelui, dar care poate fi şi un punct de creştere al părintelui, dacă el îşi dă seama că reacţia are legătură cu el însuşi, nu cu copilul. Durerea mea ce spune despre mine?

Părinţii care au teamă accentuată de eşec vor modela această teamă la copil. Sunt părinţi care nu tolerează plânsul copilului pentru că le este dificil să îşi tolerează propriile emoţii.

De exemplu, un părinte care foloseşte preponderent logica şi îi aduce frecevent argumente copilului va avea dificultăţi în a se conecta emoţional cu el, efect al faptului că partea aceasta nu a fost suficient exersată sau a fost inhibată.

Părintele care îşi spune sieşi că nu e normal să trăiască furie, frică, dezamăgire asta îi va spune copilului, iar acesta va învăţa să argumenteze împotriva propriilor emoţii şi nu se va dezvolta pe deplin, ca un avion care merge cu un singur motor. Emoţia are rolul ei pentru a ne ajută să ne adaptăm mai bine.

Există părinţi care îşi tratează copilul ca pe un apendice, nu fac diferenţa între persoana lor şi persoana copilului. Ei vorbesc despre acţiunile copilului la persoană întâi plural: „am fost la grădiniţă”, „n-am mâncat astăzi”.

Acest părinte nu-l lasă pe copil să meargă pe drumul lui. Copilului îi place ce îi place părintelui, face ce vrea părintele şi se trezeşte la vârstă adultă că toată viaţă a făcut doar ce au vrut alţii. Este o relaţia simbiotică, sufocă personalitatea copilului.

Alt model este al părinţilor care hiperprotejează copilul, nu îl confruntă cu situaţii dificile, îl hrănesc, îl îmbracă, îi fac duş până la vârste mari. Aceşti copii învaţă neputinţa şi ajung în viaţă fără resursele necesare.

Situaţia aceasta răspunde la o vulnerabilitate a părintelui, care nu-şi vede propria utilitate şi valoare decât în raport cu copilul. E mai ales problema părinţilor care nu mai investesc în propria persoană şi în viaţa de cuplu. Dacă un om are o relaţie bună cu el, o relaţie de calitate în cuplu, va avea o relaţie sănătoasă şi cu copilul.

Aţi invocat critica. Este o eroare?

Până la 12 ani copilul nu învaţă deloc din critică, pentru că nu are structurile cerebrale necesare ca să proceseze informaţia în sens invers. Deci până la 12 ani copilul nu învaţă decât din feed-back pozitiv. Asta înseamnă să scoţi în evidenţă ce a reuşit să facă. Axându-ne pe reuşite, îi creştem motivaţia de a exersa.

Când criticăm copilul în fazele incipiente ale învăţării îi distrugem încrederea în el şi îi afectăm motivaţia de a mai face. De aici scade exerciţiul şi automat performanţă rămâne slabă.

Vine părintele şi spune: copilului meu nu-i place să deseneze. Dacă mergi înapoi descoperi că atunci când copilul a pus mâna pe creion a fost criticat pentru diverse lucruri, i-au fost evidenţiate nereuşitele. Copiii, când nu mai au motivaţie, îşi retrag efortul investit într-o sarcină: nu vreau, nu ştiu. Şi ca adult, dacă în fiecare zi ţi se arată doar ce ai făcut prost, te laşi de meserie.

Există copii funciar buni şi copii funciar răi?

Nu. Acelaşi copil uneori are un comportament bun, alteori unul greşit. Copil cuminte, copil rău sunt etichete. Etichetarea este foarte nocivă pentru că setează un mod de a percepe persoana. Dacă îi pun eticheta, voi fi cu mult mai sensibil la comportamentele asociate etichetei şi le voi ignora pe cele contrare. În plus, stima de sine este dependentă de internalizarea etichetelor.

Copilul ajunge să se definească în termenii folosiţi de adult la adresa lui, „bun” sau „rău”, şi ajunge să manifeste comportamentele asociate etichetei.

Când copilul se comportă adecvat sau inadecvat, trebuie să ne referim la ce face, nu la cum este. Dacă mă raportez la cum este, îl trimit în viaţă cu nişte convingeri despre propria persoană care nu îl ajută, nici în sensul bun, nici în sensul rău, şi va avea tendinţele să facă doar lucrurile care confirmă eticheta. Iar dacă e vorba de o etichetă bună, pentru a o păstra nu va face decât lucrurile pe care le ştie, nu va mai risca să înveţe ca să nu greşească şi să nu piardă astfel eticheta.

Când lăudăm copilul, o vom face cu aspecte care sunt în controlul lui şi pot fi schimbate: ai muncit foarte mult, ai ales o strategie corectă. În caz de eşec, copilul îl va explică prin aceste lucruri care pot fi schimbate: dacă nu am reuşit, nu e pentru că nu sunt în stare, ci pentru că n-am muncit destul.

Câtă importanţă trebuie acordată notelor de la şcoală?

E o mare eroare să valorizezi copilul în principal în funcţie de notă. În timp, copilul învaţă să îşi ia valoarea dintr-o singură sursă. Nota nu este totul în controlul unui copil. Contează şi felul în care s-a simţit când a fost evaluat, felul în care s-a simţit profesorul, locul evaluării cu toţi factorii distractori.

Apoi performanţa e variabilă, ea nu spune nimic despre valoarea personală a copilului, ci despre ceea ce a putut să facă în momentul respectiv.

Notele sunt un instrument, care arată ce a reuşit copilul şi ce mai are de făcut, nu un instrument de valorizare. Se recomandă ca niciodată recompensele să nu fie condiţionate de performanţa şcolară.

Studiile arată că nu copiii de 9 şi 10 se vor adapta cel mai bine la viaţa adultă, ci aceia de 7 şi 8. Premianţii fac din şcoală miza vieţii lor şi, dacă ceva se întâmplă, clachează. Ceilalţi se ocupă şi de şcoală, dar şi de viaţa lor socială, emoţională, interacţionează mai bine, învaţă să-şi gestioneze mai bine emoţiile. Abilităţile sociale şi emoţionale nu se învaţă prin vorbe, ci prin exerciţiu.