foto: goodhousekeeping.com

5 motive pentru care copiii sunt violenţi
foto: goodhousekeeping.com

Fie că ai mai mulţi copii, sau ne raportăm la copilul tău şi prietetenii săi, chiar dacă ţin unii la alţii şi împărtăşesc multe lucruri împreună, adesea între aceştia apar diverse conflicte. Iar aceste conflicte ajung uneori la violenţă fizică: ciupituri, palme, tras de par, trânte…bătăi în toată regula chiar. Şi nici nu trebuie să fie amândoi băieţi ca să se meargă până într-acolo. Doar am văzut cu toţii fetiţe trăgându-se de păr, ciupindu-se, impingandu-se. Este drept…mai rar decât în cazul băieţilor, dar şi ele sunt agresive uneori.

Copiii nu trebuie să aibă exemplu violenţa familială, ca să pună în practică aşa ceva, deşi de multe ori această este percepţia şi se pune această eticheta greşită.

Iată câteva situaţii ce pot genera astfel de cazuri de violenţă, uneori greu de înţeles pentru noi părinţii:

  1. De multe ori, acest imbold către violenţă vine din imposibilitatea copiilor de a înţelege nevoile celuilltt, mai ales atunci când propriile sale nevoi nu sunt satisfăcute. Uneori, ca şi noi oamenii mari, copilul poate fi prea obosit, prea plictisit, sau poate avea un disconfort fizic de altă natură generat de oboseală, foame, ori boală. Şi atunci devine foarte irascibil şi este foarte greu că nevoile lui din acel moment să coincidă cu nevoile celuilalt copil. Cum trebuie să intervină un adult în aceste situaţii? În niciun caz ţipând la el să înceteze, să îi despartă cu forţa, sau să aplaneze în mod brutal conflictul. El trebuie să se concentreze asupra nevoilor copilului şi să îi satisfacă pe cât posibil acele nevoi. Spre exemplu dacă cel mic este după o zi încărcată, este clar că este prea obosit, şi tot ceea ce are nevoie este odihnă şi nu joacă la parc. Ori dacă este chiar înainte de masă, fie îi dai o gustare, fie vă îndreptăţi către casă pentru a servi cina.
  2. Uneori se poate întâmpla că şi în cazul a doi fraţi apropiaţi de vârstă şi de acelaşi sex să apară conflicte, iar motivul să fie personalităţile lor foarte diferite. Şi până la urmă este foarte bine că este aşa, şi fiecare copil are personalitatea lui. Iar acest lucru trebuie încurajat, nu inhibat. Iar tu că şi părinte în niciun caz nu trebuie să intervii între ei, să încerci să le impui cum să acţioneze, cum să gândească, cum să simtă. Tot ceea trebuie să faci este să îi ajuţi să înţeleagă mai bine punctul de vedere al celuilalt. Iar în timp, nu dintr-odată… să ajungă să respecte părerile celuilalt.
  3. S-ar putea ca tocmai din dorinţa ta de a pune capăt conflictelor între copii, de multe ori vei interveni şi îi vei întrerupe exact când erau pe cale de a-şi rezolva acel conflict. Nerezolvarea conflictului şi aplanarea lui bruscă, nu va face decât să le creeze frustrări şi resentimente. Copiii, chiar dacă sunt mici, trebuiesc ajutaţi să îşi gestioneze singuri aceste conflictele, să ajungă singuri la o concluzie şi la o înţelegere. În momentul în care intervii, este aproape imposibil să nu înclini bălanţa către unul dintre ei, şi atunci acest lucru îi va crea celuillat resentimente. Fie că îi vei spune unuia să cedeze pentru că este mai mare, sau dimpotrivă celui mai mic că este mai mic, sau orice altă formulă de acest gen, unul dintre ei se va simţi neîndreptăţiţi. Ajută-i mai bine să comunice mai mult, să găsească împreună o soluţie pentru rezolvarea conflictului în care au intrat, să construiască o cale de mijloc ce îi va mulţumi pe amândoi.
  4. Comunicarea nu trebuie să fie numai între voi adult-copil, ci şi între ei, copiii. Ajută-i să relaţioneze cât mai mult, oferindu-le şansă să petreacă cât mai mult timp împreună, chiar dacă acest lucru poate însemna mai mult divergenţe la început. În timp vor ajunge să găsească o cale de comunicare. Acest lucru este important în special atunci când vorbim de copii din acelaşi grup de prieteni sau de rude apropiate. Şi chiar dacă veţi spune “ce sens are (?), pentru că sunt personalităţi total diferite, prin urmare este greu să ajungă la o legătură între ei”…este posibil să greşiţi. Este posibil că tocmai pentru că au aceeaşi personalitate să le fie greu să se accepte la început, dar în timp să găsească atât de multe lucruri în comun, încât să devină cei mai buni prieteni.
  5. Pentru copii este extrem de importantă atenţia pe care o primesc. Dacă unul dintre ei este mai mititel, automat va primi mai multă atenţie…iar acest lucru îl va face gelos pe celălalt. Şi atunci apar acele sentimente de frustrare care se vor exprima prin orice fel va şti să o facă, dar mai ales prin care va atrage atenţia adulţilor mai mult decât celălalt. Ceea ce trebuie să facem noi este să le oferim atenţie în mod egal, să îi ascultăm, să îi privim, să ne conectăm în mod egal cu ambii. NU reproşuri, NU separatisme, NU favoritisme. Toţi copii sunt egali, chiar dacă au vârste diferite, iar nevoia lor de atenţie este egală la orice vârstă.

Copiii nu se nasc mici monştri, cu instincte de bătaie. Este însă numai o modalitate de a-şi exprima frustrările…şi asta ne dăm seama din primul lor an viaţă, când fără să ştie să se exprime altfel, dau cu palma, trag de păr, ciupesc sau fac alte gesturi…care produc durere. Nu că ar şti ei ce înseamnă…dar văd reacţiile noastre, atenţia, mimica schimbată. Şi asta îi incită!

Noi părinţii suntem cei în măsură să îi învăţăm că agresiunea fizică de orice fel, produce durere, fără să le arătăm ce înseamnă asta pe pielea lor (da, am mai auzit şi dintr-astea: îl ciupesc şi eu înapoi ca să vadă că doare!!!). Dar mai ales să fim tot timpul conectaţi cu ei şi să fim conştienţi de nevoile şi sentimentele lor în diveresele situaţii pe care le confruntă, fără a interveni în conflicte, ajutându-i doar să le gestioneze şi să le înţeleagă singuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *