Actriţa Manuela Hărăbor o mamă care îşi poartă cu demnitate crucea
În urmă cu 25 de ani, Manuela Hărăbor a devenit pentru prima oară mămică. A născut un băieţel, Andrei, rezultat din relaţia cu Dan Chişu. Bucuria ei a fost imensă deoarece îşi dorea cu ardoare un copil, dar, din păcate, bucuria nu a ţinut mult. La 2 ani, un medic de la Elias i-a spus că băiatul ar avea autism. „La început nu am crezut. Într-adevar, Andrei nu vorbea, dar exista comunicare non-verbală între el şi cei din jur” spune actriţa Manuela Hărăbor. Cu toate că vestea a căzut ca o bombă pe capul actriţei, aceasta s-a mobilizat şi a început să se pregătească pentru ce va urma. Actriţa este de apreciat pentru faptul că nu s-a ruşinat niciodată cu acest lucru, ba chiar s-a mândrit peste tot cu Andrei, ajuns acum la vârsta de 25 de ani, vorbind despre progresele pe care tânărul le-a făcut.
De la aflarea cruntului diagnostic, au urmat ani grei, în care actriţa a făcut tot posibilul pentru ca starea lui Andrei să se îmbunătăţească. Nenumărate ore de consiliere, vizite dese la medici, dar şi sume uriaşe cheltuite pe tratamente. Sacrificiile au fost imense, însă, rezultatele nu au întârziat să apară. Astăzi, Manuela Hărăbor zâmbeşte. Este mândră de progresele spectaculoase făcute de Andrei, care comunică din ce în ce mai bine cu cei din jur. Nu îşi ascunde băiatul, aşa cum fac mulţi dintre părinţii ai căror copii suferă de această boală. Manuela şi-a purtat crucea cu demnitate, demonstrând că o mamă poate face orice pentru copilul său.
„Să ai un copil autist e un mod de viaţă, nu o povară”, spune Manuela şi gândul o duce la una dintre clipele în care Andrei a surprins-o plăcut şi a emoţionat-o până la lacrimi. „Bine ai venit acasă, mami!”, aşa i-a spus băiatul, când ea s-a reîntors în ţară, după 5 săptămâni de absenţă. La fiecare „Bravo” pe care îl aude, Andrei se bucură şi îşi îmbrăţişează mama.
Pentru Andrei, frumoasa actriţă zâmbeşte şi îşi ascunde frica şi gândurile negre. Închis în micul lui univers, tânărul se joacă în nisip asemenea copiilor de grădiniţă. Cum găseşte o scoică sau un obiect strălucitor, un zâmbet larg i se aşterne pe chip. În ochii mamei, viitorul lui Andrei nu poate căpăta contur. „Dacă s-ar înfiinţa nişte ateliere protejate, unde ei să poată lucra, nu ştiu…altceva nu întrezăresc pentru el… Va fi o vreme când nici părinţii mei, nici eu sau sora mea nu vom mai fi şi atunci, mă întreb cu teamă, oare ce se va întâmpla cu el? ”.
„Într-un fel, am avut destul de mare noroc pentru că evoluţia lui Andrei a fost bună. Acum nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu şi să aştept să-mi fie copilul absolvent de Cambridge, atât cât a câştigat e bine. Acum mă confrunt cu probleme noi pentru că el este adolescent şi cred că dacă nu ar fi gândirea pozitivă care să mă susţină, cred că m-aş prăbuşi. Cred că altfel treci prin viaţă şi altfel poţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău dacă crezi în Dumnezu şi te bizui pe ajutorul lui. Eu cred că fără Dumnezeu, nu putem face nimic… Fiecare om se naşte şi are de dus o cruce în lume şi în momentul în care am realizat că asta e crucea mea şi trebuie să o duc, altfel am privit lucrurile şi cu altă putere am mers mai departe. Cu altă speranţă şi cu alt sentiment merg mai departe… mult mai uşor. Pentru că până la urmă toate minunile care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi de la o mână întinsă, de la un om care ne ajută şi ne trimite într-o direcţie, către un medic sau cineva care ne ajută financiar într-o problemă… toate astea sunt cu voia lui Dumnezeu.” mărturiseşte Manuela Harabor despre încercarea sa ca părinte de copil autist.
