Anumite lucruri când trebuie să se întâmple, se întâmplă

Ai avut vreodată senzaţia că anumite lucruri, oricât te-ai opune tot trebuie să se întâmple?

Deşi nu cred în aşa ceva, mi se întâmplă adesea să mă simt mică, neajutorată în faţă unor forţe dincolo de mine. De multe ori mă zbat să ţin piept, să nu las garda jos, să nu dau frâu liber…dar într-un final tot se întâmplă acel ceva. Uneori, îmi impun să nu mai fac acest lucru şi îmi spun singură, lasă aşa…că de va fi să fie…

Cel mai adesea fac acest lucru când este vorba de copil. Instinctul meu este să îl protejez, poate chiar prea mult. După care revin şi îmi spun că nu este bine, că dacă voi face acest lucru, nu voi reuşi niciodată să îmi aduc aportul în dezvoltarea unui tânăr liber, independent, stăpân pe sine şi sigur pe forţele sale. Şi atunci mă retrag, încerc şi fac eforturi să îl las cât mai liber.

Un astfel de exemplu s-a petrecut zilele trecute, când făcusem un plan minunat cu cel mic: dimineaţa îl duc la grădi, eu îmi văd de treburi, îl iau la prânz şi petrecem o jumătate de zi împreună. Planul ne-a fost demontat de doamna care vine să ne facă curat, aşa că pe ultima sută de metri am făcut o reconfigurare de plan: nu l-am mai dus la grădi, petreceam toată dimineaţă împreună, mâncam de prânz, trăgea el un pui de somn, timp în care mai îmi rezolvam eu din treburi, după care mergeam împreună la parc şi la shopping. Ce mai plan frumos făcusem, chiar dacă pe ultima sută de metri ne fusese demontat cel iniţial! Dar iarăşi, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg!

Toate bune şi frumoase până la somnul de prânz, i-am amenajat patul că pentru fiecare somn de prânz de acasă, securizând partea unde dormea cu capul ca să nu cadă din pat. Nefiindu-i somn, s-a mai ridicat de câteva ori din pat, aşa că de câteva ori l-am recondus către camera sa. Dar l-am lăsat tot jucându-se…că nu prea avea chef să doarmă. Eu m-am retras la treburile mele şi l-am lăsat să se liniştească….că aşa mai făcea uneori, se mai juca puţin, iar apoi adormea singurel. După aproximativ o jumătate de oră-o oră am mers să văd ce face şi am constatat că doarme cu capul în partea opusă. M-am gândit să îl întorc, însă…eram convinsă că dacă fac manevra, se trezeşte pentru că are un somn uşor, aşa că mi-am zis să îl mai las 5-10 minute, că părea să dorma profund şi liniştit. Nu am ajuns până la baie, că după numai câteva secunde, am auzit un zgomot puternic urmat un plâns isteric. Am alergat către camera lui şi l-am luat în braţe. Prima dată am crezut că s-a lovit şi trece în câteva minute, însă nu se liniştea şi plângea în continuare. Pfff… Aveam un deja-vu de la evenimentul precedent când şi-a rupt mânuţa, la 1 an şi 8 luni. M-a apucat groaza! Nuuuuu din nou!!!

L-am palpat, l-am inspectat, l-am analizat. Nu am văzut nimic. Mâna era ok. Totuşi copilul nu era ok. L-am întrebat, dar şi speriat şi somnoros şi în dureri, nu mi-a putut spune prea clar ce are.

Când i-am spus că îl sunăm pe tati că să mergem să îl vadă un medic, mai rău a început agitaţia. A spus că nu îl mai doare, s-a dus la baie să se dea cu apă rece (ştia că aşa făceam eu când se rănea uşor)…Mititelul! Ar fi făcut orice numai că să nu îl mai doară şi să nu mergem la spital. Ba chiar a început să spună că nu vrea la spital, că vrea la medicul lui homeopat 🙁

Într-un final s-a liniştit, l-am schimbat, a fost extrem de cooperant şi înţelegător. La doctor chiar el le-a povestit ce şi cum, unde îl doare. Prima impresie a medicilor ca şi la episodul precedent, datAnumite lucruri când trebuie să se întâmple, se întâmplăorită stării sale bune, a fost că este numai o lovitură mai puternică la braţ (locul unde şi micuţul localiza durerea), chiar şi după ce au văzut radiografia. Dar din trei medici, numai unul s-a uitat cu adevărat atent şi a văzut într-un final….claviculă era ruptă în două!!!! După ce ne spuseseră că nu are nimic, numai o lovitură, iar noi eram deja în extaz, această veste a picat că un trăznet! Exact că un trăznet care îţi seceră picioarele şi te lasă fără vlagă. Am reuşit până la urmă să mă restabilesc, să ascult şi să aud ce ne spunea…Dar greu!

Iar în capul meu persistau şi acum întrebările: de ce nu a mers la grădi, de ce s-a întors cu capul în partea opusă a patului, de ce nu l-am întors eu când l-am văzut? Oare chiar este posibil să se producă aşa un cumul de factori care să ducă către un anume rezultat…indiferent de situaţie. Indiferent cât de stupidă este până la urmă toată situaţia? Că practic asta s-a întâmplat până la urmă, un acident casnic stupid! Din descrierea lui, lovitura s-a produs în mâneru de la sertarul patului, care are un diametru de 2-3 cm …asadar cam cât de mare era probabilitatea să cadă din patul de 2 m lungime, cu clavicula exact in acel loc?

Dar da, se pare că atunci când trebuie să se întâmple…se întâmplă chiar şi aşa! Stupid, ironic, fără logică! Concluzia: degeaba încercăm să ne opunem, să luptăm, să ne împotrivim, sa ne super-protejam copii…când e să fie, este!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *