Îmi amintesc cu mare drag momentul când l-am luat prima dată pe puişorul meu în braţe. Primul meu gând a fost că este atât de micuţ şi de fragil, atât de gingaş şi de delicat. Îmi era parcă şi teamă să îl ating ca să nu îi fac vreun rău… M-am gândit că va avea nevoie de toată protecţia mea pentru a putea face faţă încercărilor la care viaţa îl va supune.
Totuşi, se spune despre copii că au o toleranţă ridicată la durere şi că un adult nu ar putea suporta durerile produse de colici sau de erupţiile dentare. Iar ei micuţii reuşesc să le suporte cu stoicism, ba chiar să mai şi zâmbească printre lacrimi.

Din păcate am avut şansa să mă conving de acest lucru când cel mic a suferit o dublă fractură dublă a antebraţului.  Ceea ce m-a şocat însă şi mai tare a fost puterea să de adaptare, puterea de a depăşi momentul critic şi de a se zâmbi în continuare atât de senin, de a se bucura atât de dezinvolt de tot ceea ce îi înconjoară.
Când cel mic avea un an şi opt luni, exact în ziua anterioară plecării noastre într-un concediu la mare, am ieşit în parc cu “motorul” pe care îl conducea de câteva luni, a alergat mai tare decât de obicei, a prins viteză mare într-o pantă şi a căzut peste motor proiectându-se in mâini. Iniţial am crezut că s-a speriat mai mult şi că s-a lovit la cap, pentru că era puţin julit pe frunte. Nu se liniştea însă sub nici o formă, aşa că am strâns repede ce aveam şi am fugit cu el în braţe până acasă. Plânsul însă nu se diminua deloc. Când am ajuns acasă, l-am pus jos şi am început să îl analizez mai bine. Abia atunci i-am observant mânuţă dreapta care atârna inertă pe lângă trup. Când m-am uitat mai atent am observant că era şi uşor curbată. În acel moment m-am speriat îngrozitor de tare. Câteva fracţiuni de secundă am cântărit opţiunile pe care le aveam: să fug repede la spital cu el, dar asta însemna să îl pun în spate singur în scaunul de maşină, să chem salvarea sau să-l sun pe tati să vină să ne ia să mergem împreună la spital. În mod evident, am ales ultima variantă, chiar dacă asta însemna să mai întârziem puţin. În tot acest timp am încercat să îl liniştesc, l-am strâns la piept şi a adormit plângând la mine în braţe.
Nici măcar nu ştiam încotro să o luăm: către un spital de copii, către un spital privat, unde mergem de obicei cu el…Am hotărât să mergem la urgenţă la spitalul privat pentru a nu fi nevoiţi să aşteptăm la cine ştie ce cozi sau şi mai rău să nu fim băgaţi în seamă deloc.
Până am ajuns acolo, cel mic s-a liniştit atât de tare, încât în timpul cât am aşteptat la recepţie să facem fişă şi să ne preia un medic, micuţul deja râdea, ridică mânuţă dreapta, lua biscuit cu ea şi îl ducea la guriţă. Medicul chirurg care era de gardă îl studia în tot acest timp şi prima impresie a fost că mâna nu este ruptă, ci doar luxată….Manevrarea cu atâta uşurinţă şi starea pozitivă, nu anunţau nici pe departe o fractură…
Ne-am bucurat puţin, sperând că nu este atât de grav pe cât pare. Însă radiografia a confirmat că este defapt o dublă fractură. În spital nu era în acel moment nici un ortoped pediatru disponibil, aşa că trebuia să mai aşteptăm în jur de o oră, poate două. Prin urmare, doamna doctor ne-a trimis la colegul şi prietenul ei, la spitalul Budimex; l-a anunţat pe acesta că venim, ne-a asigurat că se va ocupa imediat de noi şi să avem încredere că e un medic bun. Ne-a încurajat să mergem în concediu intrucât situaţia nu este chiar atât de gravă şi nu are ce să păţească în mod normal. Aşadar am plecat către spitalul de stat pentru a îi pune ghipsul celui mic. manaAjunşi acolo, l-am  găsit pe doctorul recomandat, ne-a prezentat variantele de vindecare, aşa că am ales-o pe cea mai simplă şi rapidă, îndreptarea şi imobilizarea braţului pe loc. Evident a mai urmat o partidă de plâns întrucât bănuiesc că operaţiunea fără anestezie nu este tocmai plăcută. Şi după ce i-a îmbrăcat întregul braţ în ghips, a întins şi celălalt braţ şi a cerut să i-l îmbrace şi pe acela …:)

Medicul, foarte amabil, ne-a încurajat şi el să plecăm în concediu cu cel mic şi ne-a asigurat că nu are ce să se întâmple, atâta timp cât îi protejăm mânuţă să nu se ude deloc şi ne-a dat numărul său personal pentru a-l contacta la orice oră în caz de orice modificare ar putea apărea.
Ei bine, cum toate bagajele erau deja la uşă, încurajaţi de cei doi medici, am decis să mergem totuşi în vacanţă şi să încercăm să ne bucurăm de ea chiar şi în aceste condiţii…
Primele două zile nu au fost deloc aşa cum ne-am fi dorit. Drumul cu avionul, trecerea bruscă la temperature de peste 40 de grade şi poate bandajul puţin prea strâns la început, au făcut ca mânuţă bandajată să se umfle foarte tare, lucru care evident ne-a speriat pe măsură. În plus din cauza greutăţii bandajului, centru de greutate se mutase puţin, motiv pentru care cel mic cădea frecvent, aşa că avea şi picioruşele pline de julituri. Iar cireaşa de pe tort o reprezentau muşcăturile de insecte care îi lăsaseră nişte umflături ciudate pe faţă.
Iar ca totul să nu se termine aici, doctorul nostru ortoped nu răspundea nici la apelurile telefonice, nici la mesaje…Pur şi simplu intrase în pământ.
Deja intrasem în panică mare şi nu ştiam ce să facem, unde să mergem…Pediatra lui, aflată în ţară, ne recomanda să mergem la un spital mare, unde să aibă şi un ortoped pediatru…Totuşi ne aflam în Egipt şi oriunde am fi vrut să mergem ar fi trebuit să fim însoţiţi de escortă…lucru care ne speria şi mai tare. Nesiguranţa, frica de a nu se agrava situaţia, anxietatea faţă de o situaţie atât de nouă – să îţi vezi copilul cu o afecţiune fizică şi să nu ştii ce să faci – frustrarea că ne aflăm în vacanţă pentru a ne sărbători cea de-a 15 aniversare şi numai la asta nu ne stătea gândul…Toate acestea puneau o presiune extrem de mare asupra noastră.
PIC_5011 Cu toate acestea copilul era atât de relaxat şi de fericit…de parcă nimic nu se întâmplase. Se bucura de mare şi de soare, de nisip, îşi făcuse prieteni noi, era în elementul său. În plus manevră mânuţa cu atâta uşurinţă încât o legam permanent mai mult ca să o ţină în poziţia corectă şi cât de cât imobilizată. Pur şi simplu se obişnuise cu noua situaţie de parcă asta era starea lui naturală.
Când am realizat acest lucru, ne-am trezit brusc, ne-am scuturat de griji, frici, gânduri negre şi am hotărât să respirăm adânc şi să ne relaxăm puţin….Să cântărim cu adevărat ce opţiuni avem, ce se poate întâmpla, ce decizie trebuie să luăm. Din momentul în care s-a întâmplat acest lucru toate au reintrat în normal şi pentru noi…Până la urmă fractura cât de gravă ar fi se vindecă, iar la vârsta aceasta nu lasă nici un fel de sechele, iar cel mic nici nu îşi va mai aminti peste câţiva ani. Cel mai important, el era bine, era fericit şi se simţea minunat. Aşadar de ce nu am fi savurat vacanţa în trei pe care o planificasem cu atâta drag?
Am realizat atunci cât de puternici sunt copiii, cât de uşor trec de la starea de suferinţă la starea de bucurie, cât de mult optimism deţin şi cât de pozitiv privesc tot ceea ce li se întâmplă.
Ei copiii, sunt cei mai buni profesori pe care ni i-am putea dori, din foarte multe puncte de vedere, iar acesta este unul dintre ele. Tot ceea ce trebuie să facem este să învăţăm să îi ascultăm şi să le urmăm exemplul, să îi lăsăm să ne înveţe depre optimism şi atitudine pozitivă, despre dezinvoltură şi putere în a trece peste greutăţi. Ei cunosc prea bine toate acestea lucruri, pe care poate unii dintre noi le-am uitat demult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *