Ce aş fi vrut să ştiu înainte să devin mamă

foto: Udrea Linda Bernadeta

Ce aş fi vrut să ştiu înainte să devin mamă
foto: Udrea Linda Bernadeta

Ca orice femeie care până la 30 de ani reuşeşte să îşi atingă toate acele lucruri pe care şi le propusese în viaţă: un soţ alături de care eram foarte fericită (chiar mai fericită decât cu 13 ani înainte când intraserăm împreună în această relaţie frumoasă) o pregătire profesională şi o carieră de care să fiu mândră şi care să îmi aducă satisfacţii atât intelectuale cât şi materiale, o situaţie care să îmi permită să fac tot ce îmi doream, să călătoresc pe unde visam, să am un trai decent şi fără lipsuri, la un moment dat…cu toate acestea….mi-am dat seama că viaţa mea nu este defapt completă.

Mi-am dat seama că din toată această schemă….lipseşte defapt ceva. Nu ştiam exact ce, însă ca orice femeie care traversează o traiectorie “normală”, simţeam că era timpul să fac şi copii.

Nu am fost niciodată o mare iubitoare de copii. Însă s-a produs o schimbare radicală în mine când am ţinut-o prima dată în braţe pe finuţa mea. Atunci cred că a început să îmi ticăie şi mie ceasul biologic.

Şi atunci împreună cu soţul am hotărât că este timpul să începem să… ne gândim mai serios la această problemă. Nu a trebuit să ne “gândim” prea mult, pentru că după prima încercare (deşi vorba aceea…experimentam de 12 ani anumite gânduri împreună 😉 ), minunea s-a şi produs.

Exceptând acele greţuri de care nu am scăpat timp de 6 luni de zile în care începeam fiecare dimineaţă “răstindu-mă” la vasul de toaletă, au fost cele mai minunate 9 luni din viaţa mea de până atunci (vezi povestea mea aici). Nu mi-am imaginat că sarcina poate fi aşa. Că poţi avea asemenea trăiri, atât de intense, că poţi savura atâta bucurie din lucrurile simple. Deja eram în curs de schimbare.

Cele 9 luni nu m-au împedicat să duc totuşi aproximativ acelaşi stil de viaţă ca şi mai înainte: mă căţărăm peste tot, pe schele, pe case, pe unde aveam treabă, zburam frecvent cu avionul chiar dacă aveam nişte greţuri ucigătoare, la 5 luni şi jumătate mă dădeam pe tobogane în parcurile acvatice din Dubai, la 7 luni făceam sex, la 8 luni mergeam la serviciu, la 9 luni conduceam maşina şi coboram câte 10 etaje pe jos. Nelipsite pe toată durata au fost exerciţiile fizice pentru picioare şi fund 🙂

Mă gândeam că astfel îmi va fi mult mai uşor să aduc pe lume în mod natural bebele meu. Surpriză însă! După o noapte nedormită din cauza unui travaliu fals (contracţii neregulate), o zi fără odihnă în care am stat mai mult pe drumuri sau în aşteptare fără să mă pot odihni, urmată de alte aproape 8-9 ore de travaliu intens…mi-am dat seama că defapt nu mă ajută nimic din toate acele exerciţii, nimci din tot acel curaj de care dădusem dovadă până atunci. Nici măcar aşa-zisa anestezie peridurală nu m-a ajuutat. Durerea era tot durere. Şi ce durere!

Eu ştiam de la prietenele mele că nu trebuie să mai simţi absolut nimic. Serios?! Şi asta ce era? Îmi spusese anestezistul că va fi o anestezie parţială, de max 70% (adică 30% să susţin eu) ca să pot controla naşterea…dar zău că eu aveam impresia că o simt 100%….sau măcar 70% eu. Iar după 2 zile şi 2 nopţi nedormite, parcă simţeam şi mai intens totul. Uffff nu era nimic din ce îmi imaginasem eu în cele 9 luni de zile când încercasem să mă pregătesc pentru acest moment. Până la urmă, la sfârşit practic nu a mai contat decât că bebe era bine 🙂

Planul meu era să mă întorc la muncă când avea cel mic 3-4luni, maxim 5 luni, să ies la terasă cu fetele iar el să stea frumos în coşuleţul de maşină cum văzusem că fac proaspetele mămici în filme, să îl alăptez până la minim un an, iar pentru perioada cât stau la muncă să îi las lapte muls în frigider.

Avem multe planuri legate de cum voi fie eu mamă şi cum voi reuşi să le fac pe toate foarte bine şi foarte organizat, aşa cum făceam totul în viaţă profesională.

Surpriză maximă am avut-o din prima zi în care am sosit acasă.

Abia atunci mi-am dat seama că alăptatul nu este defapt, cel puţin nu în cazul meu, ceva uşor, natural, în care pui copilul la sân, el mănâncă şi apoi adoarme la loc. M-am chinuit 2 luni şi jumătate să îi ofer o singură masă numai din lapte matern…şi a fost imposibil. După ce stătea 30 de minute cu sânul în gură, urla ca din gură de şarpe că îi este foame…iar sănii mei nu îl mai putea ajuta.De muls nici nu putea fi vorba!

Nu m-aş fi gândit niciodată înainte să devin mamă că acest episod poate aduce de zece ori mai multă frustrare decât cea mai mare nereuşită profesională sau un gust de 100 de ori mai mult amar decât cel mai important examen picat. O resimţeam ca pe o lovitură directă, asupra mea ca mama pentru că nu puteam să îi ofer copilului meu ceea ce îmi doream să îi ofer (aici am povestit pe larg şi acel episod). Nici măcar un moment nu m-aş fi gândit că mi se poate întâmpla mie aşa ceva. Şi nici astăzi nu ştiu de ce s-a întâmplat astfel şi ce aş putea schimba dacă aş lua-o de la capăt…

Tot pe atunci am realizat că bebeluşii nu stau în acele coşuleţe, decât eventual când maşina sau căruciorul se află în mişcare. Când stai pe loc…copilul vrea în braţe, vrea să vadă să atingă, să cunoască tot ceea ce este în jurul său. Vrea iubirea mamei, vrea să îi simtă respiraţia, vrea să îi simtă mirosul pielii. Şi ce minunat este că este aşa! Chiar dacă este greu, solicitant, obositor până la extreme…este şi atât de unic! Bucuraţi-vă de el cât mai mult, ţineţi-l în braţe cât mai mult (nu, nu se obişnuieşte în braţe), pentru aceste moment trec mult prea repede. Şi apoi alergi după o îmbrăţişare şi furi pe ascuns un pupic, pentru că nu mai vrea el….

Ieşirile la terasă cu prietenele…sunt binevenite… însă fără copiii. Şi asta din mai multe motive: în general se fumează, este gălăgie care îl agită pe cel mic, iar la un moment dat nu îşi va mai găsi locul nici chiar la ţine în braţe, nu vei putea să stai defapt de vorbă cu prietenele pentru că tu vei fi ocupată să îl hrăneşti sau să îl întreţii pe cel mic. Aşadar în loc să fie o ieşire relaxantă, va fi mai mult o oră de stres şi pentru tine şi pentru cel mic. Lasă copilul aşadar pentru o oră în grijă tatălui, şi ieşi la taresa cu fetele să te relaxezi cu adevărat şi să revii cu forţe proaspete.

Înainte să am copil, mă gândeam că la maxim 2-3 ani îl fac şi pe al doilea. Este clar că totul depinde de la mamă la mamă, depinde foarte mult cât „cuminte” este cel mic, dar am ajuns să cred mai mult în diferenţe mai mari de vârstă între fraţi, decât în diferenţe mici (vezi articol aici).

Întoarcerea la muncă şi plecarea de lângă copil la câteva luni de la naştere mi s-a părut o cruzime din partea mea când am ajuns în acel stadiu. Există cazuri când mamele aleg să plece de lângă copii la vârste foarte fragede, dar fie o fac pentru că sunt presate şi le este teamă să nu îşi piardă jobul, fie pentru că nu se pot descurca numai cu indemnizaţia şi aşa foarte mică, fie pentru că nu se regăsesc complet în acest rol de mamă. O femeie nu îşi pierde calitatea de femeie dacă devine mamă şi stă cu copilul ei acasă, ci dimpotrivă devine mai bogată. Cariera…este doar carieră şi se reaia exact de acolo de unde o întrerupi. Credeţi-mă pe cuvânt! Nu este nicio pierdere. Adevărata pierdere o reprezintă primul zâmbet pe care îl ratezi, primii paşi pe care îi face alături de bonă, prima supica pe care o mănâncă gătită de soacra ta. În plus tu câştigi 8-9-10 ore petrecute printre străini pe care îi interesează numai munca ta, nu tu ca persoană, în trafic, în stres, între probleme neimportante şi nesemnificative.

Sunt ţări unde concediul de maternitate este de numai câteva luni. La noi încă nu este aşa…prin urmare este păcat să nu profităm de şansa ce ni se oferă, de a ne lumina dimineţile cu un zâmbet inocent, de a juca jocuri demult uitate, de a râde fără motiv, de a trece peste oboseală cu forţe de care nu te credeai capabilă niciodată, de a iubi şi a fi iubit în fiecare clipă simplu, inocent, necondiţionat.

A fi mama nu este nici pe departe, atât de uşor cum m-aş fi aşteptat. Este greu, este solicitant, este intens, este cu de toate. Sunt zile în care mă simt o super mămică şi altele în care mi se pare că greşesc groaznic. Şi atunci plâng şi cer iertare. Şi încerc să o iau de la capăt, iar şi iar. În aceşti 5 ani minunaţi m-am schimbat şi m-am transformat, m-am pierdut şi m-am regăsit de tot de atâtea ori.

Este însă minunat…şi cu bune şi cu rele, şi nu aş schimba nimic. Chiar dacă nu este nici pe departe aşa cum mi-am imaginat eu că va fi, chiar dacă prietenele mele mi-au povestit! Adevărul îl afli doar atunci când devii MAMĂ 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *