Ce ne facem când avem un copil mofturos, care l-a luat pe „nu” în braţe
foto: cdn.kidspot.com.au
Câţi dintre noi nu s-au confruntat cu refuzul copilului de a mânca, de a se îmbrăca, de a merge la somn sau de a face orice îl rugăm noi să facă?
Şi de câte ori nu v-a venit să strigaţi în gură mare : “NU mai pooot!”
Te întrebi adesea ce ai greşit, de ce nu este în regulă? Ei bine nu ai greşit cu nimic şi nici nu este în neregulă nimic cu micuţul tău. Ci pur şi simplu a crescut, îşi descoperă personalitatea şi încearcă să îşi câştige independenţa. Cel mai adesea, acest lucru se petrece undeva în jurul vârstei de 2-2.5 anişori.
Există mulţi părinţi care din disperarea de a nu îi vedea pe cei mici că plâng, reacţionează imediat la plânsul copilului – chiar şi atunci când acesta nu este real – şi îi fac pe plac. Fie că este bine sau este rău pentru cel mic, fie că întârzie oriunde trebuie să ajungă (pentru că cel mic nu are chef să se îmbrace), sau preferă să îl lase să mănânce orice aleimente nesănătoase atunci când cel mic refuză mâncare, numai ca să nu plece cu burtica goală, aceşti părinţi acceptă orice sitiuatie, oricât ar fi de neplăcută si nesănătoasă, numai ca să nu îl mai audă pe cel mic că face o criză, plânge sau se enervează.
Mai există o altă categorie de părinţi, care recurg la metode punitive, ameninţând sau şantajând copilul care refuză să meargă la culcare, privându-l de lucruri care acestuia îi aduc bucurie. Bineînţeles că există încă şi acea categorie de părinţi care aplică chiar corecţia fizică atunci când copilul nu acceptă ceea ce i se impune din prima.
Felul în care părinţii reacţionează părinţii, este însă definitoriu pentru modul în care copilul se va dezvolta.
Este adevărat că poate fi foarte frustrant şi uneori chiar exasperant să îl vezi pe cel mic făcând crize de nervi, refuzând să mănânce, aruncând cu diverse obiecte sau nevrând să adoarmă.
Însă pierderea răbdării şi acţionarea ca în oricare dintre modurile amintite mai sus, nu vor face decât să agraveze situaţia. Tot ceea ce îşi doreşte defapt copilul este să simtă că el este cel care deţine controlul asupra propriei persoane, hotărăşte ce şi cum se întâmplă, are putere de dominare.
Câţi dintre voi nu au văzut părinţi sau bunicuţe alergând cu furculiţa după copil prin parc, ba chiar cu bolul de supă (da…am văzut-o şi pe asta!)
Însă oare respectivii părinţi şi-au pus problema dacă celui mic chiar îi este foame, dacă îi place mâncarea (şi nu mă refer aici la faptul că marea majoritate a copiilor preferă poate ciocolată sau prăjiturile, mai sunt multe alte alimente care plac copiilor, dar pe care poate nici nu le-ai încercat dintr-o preconcepţie), dacă este timpul şi mediul adecvat pentru a servi masă (copii vin la parc să se joace, nu să mănânce). Aceasta este doar o altă formă de şantaj, prin care copilul, ca să mai beneficieze de câteva minute de joacă, ia câte o înghiţitură din ceea ce i se bagă sub nas.
Dacă vrei să mănânce, lasă-l pe el să decidă când trebuie să o facă. Adică lasă-l să spună când îi este foame. Decizia de a mânca trebuie să vină pentru că aşa simte el, nu pentru că insişti tu. Crează-i un mediu cât mai plăcut la masă, alăturându-i jucăria preferată, foloseşte vase cu personajele preferate, oferă-i linişte şi orice altceva ştii că îi aduce plăcere şi bucurie. Fă din momentul servirii mesei un moment plăcut, staţi cu toţii de vorbă despre ce aţi făcut sau vreţi să faceţi în acea zi, nu te uita în farfuria lui şi nu îi număra înghiţiturile. Lasă-l pe el să decidă cât mănâncă, să simtă că deţine controlul asupra propriului corp.
Acelaşi lucru este valabil şi la somn. Respectaţi-vă ritualul de culcare, citiţi o carte împreună, căscaţi împreună, cântaţi cântecele. Explicaţi-i că prin somn îşi recapătă energia necesară unei noi zile de joacă şi învăţaţi-l să aibă o relaţie bună cu somnul. Somnul nu este o pedeapsă, ci este o necesitate.
Faceţi-i un program de somn adecvat personalităţii lui. Sunt copii care dorm mai mult, sau alţii care dorm mai puţin. Nu suntem cu toţii la fel. Iar acum faptul că o seară se culcă mai târziu pentru că aţi mers într-o vizită, nu este nicio tragedie.
Stabiliţi împreună reguli clare pe care să le respectaţi cu toţii, indiferent că vin bunicii şi spun altceva. Nu vă încălcaţi cuvântul şi nu vă răzgândiţi când aţi luat o decizie importantă.
Renunţaţi la recompensele de orice fel şi acordaţi mai multă importanţă la ceea ce copilul simte şi are nevoie. Dar nu faceţi niciodată confuzie între nevoile sale reale şi dorinţele sale.
