sâmbătă,noiembrie 27, 2021
De ce să nu le spunem copiilor noştri "Bravo"
foto: www.shutterstock.com

Aflându în urmă cu ceva zile într-un cerc de doamne, mămici sau nu,, nu ştiu cum s-a ajuns la o discuţie despre cât de important este să spui “bravo” copiilor, şi cum acest cuvânt ar trebui folosit chiar şi în şcoli mult mai des. Cumva că ar trebui să facem din acest „bravo” un scop în sine, un cuvând de largă răspândire. Probabil logica era că dacă dojana şi cearta ştirbesc personalitatea şi pot aduce mult rău în dezvoltarea copilului, lauda va face exact opusul.

Pentru foarte mulţi părinţi poate părea că acest cuvânt simplu “bravo” este un semn de apreciere pe care o arată copilului, o formă de încurajare.

Perfect de acord că orice om, mai ales copiii trebuie să ştie că sunt apreciaţi, respectaţi, preţuiţi. Dar credeţi oare că folosind obsesiv acest cuvânt, aproape că un tic verbal, aşa cum am sesizat în multe cazuri, îi veţi face un bine copilului? Credeţi că el va mai şti să îşi aprecieze singur propriile acţiuni, propriile trăiri, propriile sentimente?

De acord că trebuie încurajat, dar nu lăudat când a făcut ceva ce va place vouă, ci încurajat să îşi exprime propriile sentimente când a realizat ceva.

Credeţi că el va mai ajunge să ştie să facă diferenţa între ce a făcut bine şi ce a făcut rău, fără ca tu părintele să intervii, ca de fiecare dată şi să îi spui: „Da, de data această ai făcut bine. Bravo!”

Nu credeţi că l-aţi ajută mult mai mult ca în loc de acest sec “bravo”, când vă întreabă dacă este bine cum a desenat, sau cum s-a jucat cu alt copil sau cu i-a întins jucăria altui copil, să îl întrebaţi simplu el ce părere are despre ceea ce a făcut? Ce sentimente i-a trezit acţiunea lui? I-a plăcut să se joace cu alt copil? I-a plăcut să îi dăruiască jucăria lui altcuiva? Pentru el a fost bine sau rău să facă aşa? Dacă vreţi să îl învăţaţi să fie bun, generos şi darnic, să ştiţi că asta nu îl învăţaţi obligându-l să îşi ofere propriile lucruri. Ba dimpotrivă, să îl obligaţi voi să facă acest lucru îi va aduce numai neplăcere şi frustrare. El este aşa cum este. Şi va învaţă să dăruiască prin puterea exemplului pe care i-o oferiţi voi părinţii, dar mai ales atunci când va realiza el singur ce plăcere îi aduce defapt acest act al dăruirii, când va experimenta sentimentul îmbucurător de a face un bine celui de lângă ţine. Când sunt mici, ei oricum sunt egocentrici, şi nu înţeleg de ce trebuie să împartă.

Cum credeţi că va învaţă singur să facă deosebirea între bine şi rău, dacă de fiecare dată săriţi să îi spuneţi “bravo” pentru cel mai mic şi mai însemnat fleac. Ba chiar am observant şi mămici care spun “bravo”…aşa din exces de zel, cică să îi încurajeze pe cei mici, chiar şi atunci când nu au făcut ceva tocmai bine. Păi bine, bine…şi copilul ce să mai înţeleagă? Că e bine oricum ar fi? Sau că e bine numai când spune mami că e bine?Sincer, nu credeţi că ar fi mult mai simplu şi mai sănătos să îi lăsăm pe ei singuri să îşi aprecieze rezultatul, în loc să întoarcă privirea spre noi întrebători dacă este bine aşa? 

Pe de altă parte de ce trebuie să stabilim noi toate regulile universului? Stabilim şi noi nişte reguli, nişte limite…dar chiar tot? Chiar totul terrebuie să treacă prin filtrul gândirii şi accepţiunii noastre, doar pentru ca noi i-am dat viaţă acelui copil? Copilul trebuie să îşi raporteze sentimentele şi trăirile numai la ceea ce considerăm noi, că este bine? Poate ei sunt defapt diferiţi, au personalităţi diferite şi au altă structura interioară. De ce să le spunem “bravo” când îi oferă unui copil o parte din gustarea lui, unui copil care poate nici nu îi plăcea, dar a făcut-o că aşa a zis mami. Doar ca să va aducă vouă plăcere că ceilalţi vor spune că aveţi un copil tare bine educat?

Aşa cum spune şi psihologul Alfie Kohn, lauda nu face decât să manipuleze copii: “Motivul pentru care lauda poate funcţiona pe termen scurt este faptul că cei mici sunt însetaţi de aprobarea noastră. Dar avem responsabilitatea de a nu exploata această dependenţă pentru propria comoditate. Un ”Bravo!” pentru a întări ceva ce ne face vieţile puţin mai uşoare poate fi un exemplu de profit de pe urmă dependenţei copiilor. Copiii pot ajunge să se simtă manipulaţi, chiar dacă nu pot explica exact de ce.”

Mai mult: ”Bravo!” nu îi linişteşte pe copii; în ultima instanţa, îi face să se simtă mai puţin siguri. Poate chiar crea un cerc vicios şi, cu cât îi lăudăm mai mult, cu atât ei par să aibă mai multă nevoie de laudă, aşa că îi mai lăudăm puţin. Din păcate, unii copii vor ajunge adulţi care au la rândul lor nevoie de cineva care să-i bată pe umăr şi să le spună că ce au făcut este în regulă. Sigur nu ne dorim asta pentru fii şi fiicele noastre.”

”Bravo!” este o evaluare la fel că ”Foarte urât!”. Cea mai importantă trăsătură a unei judecaţi pozitive nu este faptul că e pozitivă, ci că este o judecată. Iar oamenilor, inclusiv copiilor, nu le place să fie judecaţi.”Copiii sunt şi ei persoane, au personalitatea lor, au preferinţele lor. Şi nu le facem chiar un bine dacă intervenim noi şi îi “obligăm” să le placă ceea ce ne place şi nouă. Ei trebuie să înveţe să îşi asculte instinctele, sentimentele, trăirile proprii. Şi “bravo” este tot o formă de mită gen “dacă vei fi cuminte, vei primi o îngheţată”. Poate fi la fel de dăunător ca şi aceasta.

A nu se înţelege acum că acest cuvând trebuie să dispară cu totul din vocabularul nostru, să îl încuiem într-un seif şi să nu îl mai scoatem niciodată. Nici pomeneală! Cred că orice părinte i-a spus “bravo” copilului său când a reuşit singur să meargă pe bicicleta, ori când şi-a luat singur inima în dinţi şi s-a dat de pe cel mai înalt toboga, sau s-a extaziat când copilul i-a făcut prima felicitare. Ideea este să nu facem din acest bravo, spus într-o formă sau altă, un tic verbal, o aprobare pe care copilul să o aştepte la orice acţiune a sa. Să îl sufocăm practic cu laudele noastre, care vor deveni raţionamentul propriilor sale realizări. Ci să îi încurajăm să înveţe singuri să îşi aprecieze acţiunile, să încerce singur lucruri noi, să îşi stabilească singur limitele şi posibilităţile. Iar apoi puteţi discuta despre toate acestea. Comunicarea în ambele sensuri este mult mai importantă şi mai sănătoasă. Iar dacă cel mic îţi cere părerea într-o problemă, explică-i pe înţelesul lui care sunt riscurile, dar şi avantajele. Lasă-l să decidă cum vrea să acţioneze şi la final întreabă-l ce a simţit. Prin comunicare îl poţi învăţa despre lucrurile periculoase, despre lucrurile care i-ar putea aduce bucurie, avantaje sau dimpotrivă durere şi neplăcere. Nu prin laude, sau la polul opus prin dojeni gen ”ai văzut dacă nu mă asculţi” sau “ţi-am spus eu”.

Chiar dacă sunt mici, şi aveţi impresia că încă trebuiesc ghidaţi pentru că nu înţeleg mare lucru, veţi rămâne surprinşi cât de multe pot înţelege copiii încă de mici şi cât de receptivi devin atunci când comunicaţi cu ei şi le arătaţi încredere şi apreciere în ei ca persoane şi în acţiunile lor. Şi nici nu vor mai simţi lipsa acelui insistent „Bravo”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *