Gâdilatul nu este defapt o formă de distracţie, ci este o luptă pentru putere
foo: hgtv.com
Da, ne-a placit mult ce ne-a povestit Dr. Laura Markham despre cele mai eficiente metode de a creşte un copil fericit, despre cât de dăunătoare pot fi pedepsele şi cât de mult rău face parentingul strict şi cum împiedică acesta dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copii.
Ne-a plăcut atât de mult, încât am decis să mai spicuim din informaţiile puse la dispoziţie de către aceasta.
Iată aşadar, ce părere are Dr. Laura Markham, psiholog clinician specializat în dezvoltarea copiilor şi fondatoare a platformei AHAparenting despre gâdilatul şi hârjoneala cu cei mici: „Am remarcat că mulţi părinţi nu ştiu cum să se joace, cum să se hârjonească cu copiii. Sfârşim prin a ne întoarce la aceleaşi jocuri pe care părinţii noştri le-au jucat cu noi. Din păcate, multe dintre aceste jocuri sunt de fapt lupte prin care adultul îşi reafirmă puterea”, spune Laura Markham citata de totuldespremame.ro.
Luptele, hârjoneala, jocul mai agresiv între părinte şi copil sunt bune. Şi băieţii şi fetele, şi copiii mai liniştiţi şi cei mai activi, şi mamele şi taţii, toată lumea poate beneficia de o astfel de modalitate de exprimare şi refulare a sentimentelor. Cu o condiţie însă.
Pentru copii, hârjoneala şi luptele în joacă dintre ei şi părinţi pot să transforme neputinţa în încredere şi izolarea în legătură interumană, mai scrie şi Lawrence J. Cohen, psiholog specializat în terapia prin joc şi parentaj, în cartea „Reţete de jocuri”, citat de aceeasi sursă. Dar tot el atrage atenţia că problema cu luptele, de cele mai multe ori, este că participantul cel mai puternic învinge. Iar părintele este mereu participantul mai puternic. Astfel, un joc se poate transforma cu uşurinţă într-o (nouă) dovadă de control din partea părintelui. Pentru că, atunci când adulţii încearcă să se lupte astfel cu copiii, se simt deseori indundaţi de sentimente vechi, care ies la suprafaţă din propria copilărie. Impulsul de a domina, de a tachina, de a câştiga. Impulsuri care îngroapă nu doar jocul şi scopul acestuia, ci şi sentimentul de încredere al copilului.
Râsul nu este întotdeauna semn al distracţiei
Totuşi, mulţi părinţi spun că ei nu se luptă cu copiii, că evită jocurile mai agresive. Dar că aleg în schimb gâdilatul ca modalitate de hârjoneală. Pentru că e distractiv, pentru că nu presupune violenţă, spun ei. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă.
Laura Markham explică: „Gâdilatul excesiv, chiar şi atunci când îl face pe cel mic să râdă, deseori le dă copiilor sentimentul de neputinţă, îi face să se simtă lipsiţi de control. La prima vedere, copilul pare să se simtă bine, dar de fapt el râde pentru că nu are încotro. Dacă stai să te gândeşti mai bine, adultul este cel care are control total asupra copilului. De aceea mulţi copii ajung fără suflare, rugându-se de părinţi să se oprească. Dar nu toţi părinţii se opresc”.
De altfel, râsul cauzat de gâdilat nici măcar nu este un râs de fericire sau de amuzament mai aflam de pe totuldespremame.ro. Ci este o reacţie de supunere în faţa atacatorului. Asta susţin cercetătorii de la Universitatea din Tuebingen (Germania), care au studiat fenomenul folosindu-se de 30 de voluntari şi de un aparat de rezonanţă magnetică (RMN). Cercetătorii au scanat creierul celor 30 de voluntari în timp ce aceştia râdeau de o glumă, dar şi în timp ce erau gâdilaţi. Astfel, specialiştii germani au ajuns la concluzia că râsul obişnuit şi cel provocat de gâdilat sunt diferite. Mai exact, gâdilatul stimulează şi acea regiune din creier, hipotalamusul, care controlează reacţiile instinctive ale oamenilor, printre care şi reacţia „luptă sau fugi”. De asemenea, gâdilatul activează regiunea din creier însărcinată cu anticiparea durerii. Acest lucru explică şi de ce nu ne putem gâdila singuri: creierul ştie că nu este vorba despre o ameninţare reală, deci nu trebuie să producă o reacţie la gâdilat.
Dar dacă este neplăcut pentru ei, de ce copiii sunt cei care iniţiază, de multe ori, jocul de-a gâdilatul? Deoarece gâdilatul răspunde nevoii lor de apropiere fizică, explică Laura Markham. În plus, este o ocazie pentru cei mici de-a se prosti alături de adulţi. Totuşi, atunci când copiilor li se prezintă alternative la gâdilat, adică şi alte forme de joacă care presupun prosteală şi contact fizic, de obicei renunţă să mai ceară să fie gâdilaţi.
Aşa că, data viitoare când te joci cu copilul de-a gâdilatul, încearcă o atingere uşoară şi rapidă, apoi retrage-te. Nu-l gâdila fără oprire şi nu-l imobiliza. Şi nu uita niciodată că prin acest joc nu urmăreşti să-ţi demonstrezi puterea, ci doar să te reconectezi cu copilul.
