Încă de când eram copil, ai mei mi-au acordat multă libertate, de la alegerea modului în care îmi petreceam timpul, până la luarea deciziilor importante din viaţa mea. Acesta este probabil, cel mai însemnat lucru pe care l-au făcut în creşterea şi educaţia mea. Iar faptul că nu încercau să mă controleze, aşa cum vedeam că se întâmpla cu alţi prieteni de aceeaşi vârstă, nu înseamnă nici pe departe că am fost un copil neglijat. Ba dimpotrivă, părinţii mei au fost întotdeauna lângă mine, sustinandu-mă şi incurajandu-mă în deciziile luate, oferindu-mi dragostea lor necondiţionată, asigurandu-se în permanentă că ştiu şi preţuiesc acest lucru. Mi-au acordat încrederea lor, mi-au oferit sfaturi esenţiale, au încercat să îmi ofere cel mai bun exemplu prin ei înşişi, m-au lăudat atunci când obţineam ceea ce îmi propuneam, mă încurajau să mai încerc o dată atunci când dădeam greş. Toate acestea mi-au dat aripI şi m-au ajutat să devin un om echilibrat şi independent. Din punctul acesta de vedere, pentru mine, sunt părinţii ideali şi la fel îmi doresc să fiu şi eu pentru fiul meu.
Prin urmare, de la o vârstă foarte fragedă am înlesnit apropierea sa de ceilalţi membrii aDSCN0271i familiei, am încurajat dezvoltarea unei relaţii speciale cu ceilalţi membrii ai familiei pentru a se putea bucura de afecţiunea şi dragostea acestora şi nu doar de a mea şi a tatălui său. L-am ajutat ca dependenţa de noi, părinţii şi în special de mine ca mama, să nu fie la cote foarte ridicate şi chiar să se diminueze în timp, pentru a face loc bucuriei de a petrece timp cu bunicii, cu mătuşile sale, sau chiar cu prietenii noştri dragi. Atunci când copilul este sigur de dragostea părinţilor săi, dar şi pe propriile sale puteri şi trăiri, va începe să încerce să descopere singur tot ceea ce îl înconjoară şi ceea ce viaţa are de oferit. Prin urmare a devenit un copil iubitor, care se ataşează uşor de ceilalţi, ştie să ofere dar şi să primească dragoste într-un mod atât de natural şi de firesc. Este un copil fericit, înconjurat de iubire, iar acest lucru îi conferă multă  încredere în sine şi îi alimentează permanent dorinţa de a evoluă şi a deveni independent.
În general, primele semne de independenţă la copii apar în jurul vârstei de 6 luni. Acesta este momentul când cel mic începe să conştientizeze că mama este o persoană distinctă, că nu formează un tot unitar cu aceasta. De obicei această perioadă se manifestă prin teamă de a rămâne singur, exprimată prin accese de plâns. Atunci începe să apară anxietatea faţă de separare. Şi micuţul nostru a trecut prin această etapă, însă a reuşit să o depăşească extrem de uşor.
A urmat etapa în care a început să încerce singur să ajungă la ceea ce îşi dorea, la început târându-se, apoi a urmat imediat mersul de-a buşilea, pentru ca la şapte luni să se ridice singur în picioare sprijinindu-se de marginea patutului. Un efort extraordinar pentru un bebeluş, însă chiar dacă am observant intenţia lui, nu l-am forţat şi “ajutat”, ci l-am lăsat să reuşească singur atunci când a fost pregătit. A fost atât de încântat când s-a văzut singur pe propriile lui picioruşe! Era probabil cea mai mare “bătălie” câştigată de el, până la acea vârsta!
Evident au urmat imediat primii paşi, era aşa de încântat de noua lui reuşită, încât tinându-se de mobilă străbătea camera  în care se afla, în lung şi în lat. Chiar dacă mai cădea, îl lăsam să se ridice singur şi astfel să capete încredere în propriile-i puteri. Îl observam în permanentă, dar încercam să intervin cât mai puţin, ba dimpotrivă îl încurajam să încerce să facă câte un pas chiar fără să se sprijine de nimic. Nu mi-au plăcut niciodată hamurile şi premergătoarele (în care copiii stau atârnaţi şi dau numai din picioare) şi am evitat să le folosesc. Dacă el îşi dorea să meargă, mergea, dacă avea nevoie de ajutor, îi ofeream o mâna pentru susţinere. Uşor, uşor a prins încredere în forţele sale şi la vârsta de 11 luni a prins curaj şi a început să facă primii paşi fără sprijin. Iar din acel moment a refuzat ajutorul şi nici picioruşele nu i-au mai stat pe loc :).
După ce simt că sunt pe picioarele lor, copii capătă cu adevărat curaj şi îşi doresc independenţa cu atât mai mult. Aşa că încep să îşi dorească şisă se exprime singuri, să poată spune ceea ce doresc cu adevărat. Ei bine aceasta este cea mai importantă şi lungă etapă în dezvoltarea copilului: deprinderea limbajului.
Această etapă începe undeva în jurul vârstei de un an, dar abia după vârsta de 3 ani copiii ajung să poată vorbi cursiv, în propoziţii lungi şi fraze, neîntrerupte. Această etapă în dezvoltarea independenţei la copii este extrem de importantă, iar copilul trebuie încurajat şi ajutat să o facă pe cât posibil de la vârste fragede, întrucât imposibilitatea de exprimare poate genera multă frustrare celui mic. Noi i-am vorbit foarte mult încă de când era bebeluş, i-am povestit, l-am încurajat să repete suneltele şi apoi cuvintele pe care el le înregistra şi reproducea, i-am citi, i-am cântat, i-am spus poezii, am vorbit încontinuu cu el despre orice, chiar dacă la început nu înţelegea mare lucru. Mi-am datr seamă mai târziu că asculta şi “înregistra” tot ce spuneam, când din senin a început să cânte câte un cântecel pe care nu îl auzise de foarte mult timp. În mintea lui se impregnase de cand era foarte mic, iar după vârsta de doi ani când a putut să se exprime, l-a redat exact aşa cum îl reţinuse el 🙂
Tot după vârsta de 1 an încep să îşi doresca să mănânce singuri. Dacă până la această vârstă poate ţine în mână şi mânca singur un biscuit, un măr, o banană (eu aşa i le-am servit mereu şi nu am alergat niciodată după el cu bucăţele de fruct înfipte în scobitori), după această vârstă îşi doreşte să devină şi stăpânul linguriţei şi al farfuriei cu mâncare. Prin urmare chiar dacă servirea mesei a devenit greoaie şi a început să dureze foarte mult, iar ca bonus muuulta mizerie în jurul mesei, eu l-am încurajat în aceste încercări. Astfel, de la vârsta de 1 an şi jumătate a refuzat categoric să mai fie ajutat în vreun fel în procesul de hrănire.
Urmează etapa dintre 2-3 ani, cea mai solicitantă pentru părinţi, când copilul încearcă să testeze totul în jurul său, pe el însuşi, propriile-i limite, pe cele ale părinţilor, încearcă să descopere toate necunoscutele şi să acopere toate golurile din acest mare puzzle din mintea sa, pe care lumea care ne înconjoară îl reprezintă. Este vârsta la care începe să facă propriile alegeri: ce mănâncă, cu ce se îmbracă, unde merge. Iar toate acestea nu ar trebui inhibate, ba dimpotrivă copilul trebuie încurajat să îşi exprime părerile, să i se ofere opţiuni pentru a face singur alegeri, să i se ceară părerea. Evident atunci când este vorba de lucruri periculoase sau de o importanţă deosebită, nu îl poţi lasă pe cel mic să aleagă el, însă trebuie purtată o discuţie în care să i se explice care ar fi consecinţele unei alegeri nepotrivite. Un simplu “nu”, sau “nu faci aşa pentru că aşa spun eu” nu vor face decât să întărească dorinţa copilului de a face ceea ce el doreşte sau dimpotrivă să îi inhibe instinctul copilului de deveni independent.
Copilul trebuie încurajat de mic să încerce să îşi depăşească limitele, să încerce să facă lucrurile singur chiar dacă nu îi ies perfect de la prima încercare, să îşi dorească să evolueze şi să devină un adult independent. Un copil motivat este un copil puternic şi dornic să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a deveni mai bun în to ceea ce face. Încurajarea dezvoltării independentei şi al încrederii în propriile forţe este garanţia fericirii şi succesului la maturitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *