Între cei aflaţi la clubul Colectiv vineri seară era şi un copil de 8 ani!!!

Între cei aflaţi la clubul Colectiv vineri seară era şi un copil de 8 ani!!!
foto: Facebook

Multe poveşti impresionante au apărut după tragedia de vineri seară de la clubul Colectiv. Care mai de care mai dureroase, care mai de care mai impresionante.

Pe mine cel mai mult m-a impresionat…aşa cum era de aşteptat, cazul familiei care şi-au dus copilul de numai 8 ani să vadă un concert rock, şi care a sfârşit prin a asista la un concert pe care niciunul nu îl va uita o viaţă întregă. Îmi doresc ca acest copil, atât de fraged, să uite însă cât mai curând tot ce a trăit acolo, să meargă înainte drept şi curajos, cu încredere şi speranţă că acesta a fost primul şi ultimul coşmar adevărat la care a luat parte. Îmi doresc pentru el să treacă cu eroismul de care numai copiii ştiu să dea dovadă uneori, peste cele văzute şi trăite în acea noapte fatidică pentru el, şi să aibă tăria şi puterea de a-şi urma în continuare visul. Acela de a deveni un mare “rocker” aşa cum declară mama sa.

Da, mulţi s-au trezit comentând şi aruncând cu roşii în părinţii săi, că sunt nebuni şi inconştienţi să îşi ducă copilul la un astfel de club. Da, poate a fost o uşoară inconştienţă din partea lor să facă acest lucru, dar vin şi întreb, unde dragii mei ai putea merge cu un copil îndrăgostit de rock să îşi vadă idolii concertând? Vă imaginaţi cumva că pe la noi vedetele locale cântă pe stadioane, în aer liber, aşa cum vedem noi pe afara marile formaţii că fac? La noi, mai marii cântăreţi, vedetele concertează la Sala Palatului…dar mai micii cântăreţi, ăştia de rock (satanişti cum s-au trezit unii a-i numi), cei care ziua dau lecţii la tobe copiilor, iar noaptea cântă ca să îşi câştige o pâine, o fac în astfel de cluburi. Nu este vina lor că acolo găsesc loc să îşi pună în practică pasiunea, este meritul lor că reuşesc să îşi atragă fanii chiar şi în asemenea magherniţe.

Nu este vina acestor părinţi că şi-au dus copilul într-un astfel de local, este vina celor care au dat autorizaţii de funcţionare patronului acestui local, că au lăsat să “trăiască” un astfel de loc de distracţie, în asemenea condiţii.

Ei părinţii, nu au făcut decât să ducă la îndeplinire un vis al copilului. Acela de a lua parte la un concert rock life. Câţi dintre noi nu au făcut-o? Eu mi-am dus copilul la Best Fest (e drept, era un festival în aer liber) pe când avea numai 3 ani. Şi a fost un deliciu pentru el. Nu avea 4 ani când l-am dus la concertul lui Tudor Gheorghe la Sala Palatului. Şi a sorbit fiecare moment…spre marea mea surprindere. Tot pe la 4 ani l-am dus la concert la Ştefan Bănică şi a dansat şi a fredonat tot concertul. Da, unii copii adoră astfel de spectacole, iar nouă părinţilor care iubim muzica şi care totodată ne purtăm copiii oriunde că nu vrem să ne despărţim de ei, ne place să facem din astfel de evenimente părţi din viaţa noastră. Nu facem excese. Nu mergem săptămânal…ci când şi când, de câteva ori într-un an.  Dar ca şi în cazul familiei Ţugui, nu se gândeşte nimeni atunci când pleci de acasă către un concert, că este posibil ca acolo în loc de un club normal, decent, dotat cu sistem de ventilaţie, găseşti o magherniţă plină de fum…(da, la noi se fumează şi în restaurante, este drept, dar nu la nivelul la care descrie mama copilui, motiv petru care au şi stat lângă ieşire - lucru ce le-a salvat practic viaţa). Sau că în loc de un spaţiu sigur, special amenajat pentru un concert cu efecte pirotehnice, găseşti un buncăr cu plafoane uşor inflamabile şi stâlpi capitonaţi cu burete. Nu gândeşte nimeni că astfel, îi pui siguranţa şi securitatea copilului în pericol, pentru că proprietarul localului a fost interesat numai de veniturile sigure, directe şi nedeclarate, şi nu l-a interesat că obţinând avizele de funcţionare pe şpagă, va pune viaţa tuturor în pericol, printre care şi viaţa familiei tale. Nu gândeşte nimeni aşa, pentru că altfel într-adevăr, nu erau atât de “inconştienţi” cum au fost aceşti părinţi.

Iată şi povestea Deliei Ţugui, aşa cum a scris-o ea pe pagina sa de Facebook, poveste preluată de cei de la realitatea.net:

“Fii-miu studiază tobe de 8 ani de zile (acum nu îmi mai este clar dacă vârsta indicată de sursa citată este cea corectă…dar contează mai puţin asta, tot un copil este). Avea 4 ani jumate când ne-a zis că el vrea să învețe să bată la tobe. Eu nu l-am luat în serios. Vali a venit într-o zi acasă cu o pereche de bețe noi nouțe. I le-a arătat şi i-a spus că l-a inscris la cursuri de tobe. Dintre toate activitățile extra-şcolare de care s-a apucat în anii ăştia – tenis, fotbal, street-dance, aikido – tobele au fost singurele care au rezistat.

Ne-a fost clar de la început că e talentat la asta şi că îi place. În cadrul şcolii RockSchool RO, unde urmează cursurile de tobe, este cel mai bun la categoria lui de vârstă. Tot acolo şi-a format şi prima trupă cu alți copii la fel de talentați ca el. Au compus melodii proprii şi le-au cântat la diferite evenimente organizate de şcoală. În acelaşi timp, eu şi tatăl lui am hotărât să ne ocupăm de educația lui muzicală, punându-l să asculte în special rock clasic. L-am dus la toate concertele rock la care am putut, atât ale trupelor româneşti cât şi străine. Niciodată nu ne-am pus problema de siguranță.

Comunitatea rock este formată din oameni paşnici, culți, uniți şi pasionați. Profesorii lui sunt muzicieni autentici care muncesc zi lumină cu copiii la Rock School ca să se întrețină, iar seara cântă prin cluburi de genul Colectiv. De ce? Pentru că asta li se oferă. Pentru că nu au loc de manelişti şi fete semi-îmbrăcate la TV sau in cluburile de fițe. Dacă îl întrebi pe fii-miu ce vrea să se facă când va fi mare, îti spune clar: rocker. Pe noi ne mâhneşte răspunsul lui. Ştim că nu va putea trăi din asta. De aceea ne ocupăm îndeaproape de educația lui. Este un copil foarte inteligent şi se descurcă foarte bine la şcoală. Ştie ca şcoala e pe primul loc. În acelaşi timp îl călauzim să îşi urmeze şi această pasiune, pentru că avem încredere în ceea ce reprezintă rockul: libertate de exprimare, pasiune şi o alternativă, în ziua de azi, la cocălărie. Cam asta.

De Goodbye to Gravity am auzit prima oară acum câteva luni, la festivalul I am the Rocker. Ne-au plăcut. Când am aflat că lansează un nou album, am fost toți de acord să mergem să-i vedem.
Nu mai fusesem în Colectiv. Nu ştiam nici unde e. Am ajuns cu GPS-ul. Nu aveam de unde să ştim câte ieşiri de urgență au sau nu au. Câte alarme de incendiu au sau nu. Nici măcar nu am reținut de pe afiş că vor avea show de artificii. Ne-am dus la un concert. Atât. Concertul era programat să înceapă la orele 9, dar a început după 9 jumate. Era vineri seară, nu era în miezul nopții, ne-am gândit că în jur de 11 vom fi acasă. Fii-miu are program de dormit: la 10 în timpul săptămânii şi 11 – 11 jumate în weekend. Şi noi muncim foarte mult şi nu rezistăm mai târziu.

Era fum de țigară în club, da. Nu mi-a placut asta, desigur. M-am bucurat că ne-am aşezat în dreptul uşii şi mai venea câte o boare de aer curat din când în când. M-am gândit că o să stăm o oră şi plecăm. Nu ar fi fost prima oară când plecam înainte de terminare pentru că eram obosiți. Se serveau băuturi alcoolice, da. Dar astea se servesc şi la restaurant. Rockării beau bere în general. Marea majoritate sunt tineri, studenți, nu au bani decât de 3 beri cel mult.
După primele 2 melodii, fii-miu s-a apropiat mai mult de scenă. Voia să-l vadă mai bine pe toboşar, probabil, aşa cum face mereu. Vali s-a dus lângă el. Eu am rămas acolo, în dreptul uşii. Mă dureau spatele şi picioarele si chiar aveam de gând să le spun băieților să plecăm in jur de 22:30.

Când a izbucnit incendiul şi am auzit pe cineva din spatele meu spunând „Trebuie să ieşim”, m-am uitat la Vali. Şi el s-a uitat la mine. Am văzut cum l-a luat pe fii-miu de mână şi mi-a făcut semn cu capul să ies. M-am întors către uşă. Am făcut trei-patru paşi şi am ieşit pe prima uşă, cea care dădea în vestibul. În momentul acela, tavanul era deja în flăcări. Toată lumea a pornit, panicată, către ieşire. Am fost împinsă foarte violent şi lipită de perete, chiar în cadrul din dreapta al uşii. Am crezut că mă vor strivi. Am aruncat o privire rapidă în spate, chiar înainte de a fi luată pe sus de puhoi şi i-am zărit pe băieți în dreapta mea, un pas mai în spate. Am crezut că vor ieşi imediat după mine. Cineva, care stătea cu fața către bar şi cu spatele către ieşire, încercând să dirijeze ieşirea oamenilor, m-a împins afară, zicând: „Fiți calmi, altfel murim cu toții!”

Am ieşit afară. Am făcut 2 paşi. „Doamne, ce nebunie!”, mi-am zis. Apoi am auzit o bufnitură înfundată şi am fost lovită de flăcări din spate. Am simțit că îmi arde părul în moalele capului şi am dus instinctiv mâna în păr să sting focul. Apoi… beznă. Nu îmi venea să cred… doar eram afară şi strada era luminată. Am tras aer în piept şi am simțit că mă arde până în măduva oaseleor. O gură, atât am luat. Apoi am paralizat. Am întins mâna în față bâjbâind după un reper. M-am prins de geaca cuiva din fața mea. Părea o geacă de piele. Persoana respectivă alerga şi m-a târât după ea câțiva paşi, după care i-am dat drumul. Apoi s-a făcut lumină. Şi aer. M-am uitat în jur după băieți. Nu se vedeau nicăieri. Alergam doi-trei paşi şi mă opream, iarăşi şi iarăşi să mă uit în jur după ei. Din spate m-a ajuns un băiat cu un tricou alb din care mai rămaseseră doar mânecile şi gulerul din jurul gâtului.

Pielea de pe pieptul lui era arsă şi avea bucăți de tricou arse lipite de piele. În cap nu mai avea nici un fir de păr şi era ars pe față. Apoi m-a ajuns un altul care alerga disperat fără să îşi dea seama că avea glezna de la piciorul drept în flăcări . L-am oprit şi i-am spus: „Vezi că arzi!” S-a mai oprit cineva şi l-a ajutat să îşi stingă blugii care ardeau. Am ajuns până la ieşirea din gang. Mi-am dat seama că băieții nu ar fi plecat aşa departe făra mine şi m-am întors în fugă înapoi. M-am intersectat cu alți răniți, dar nu am mai observat detalii. Nu îmi venea să cred că băieții mei nu au ieşit. Am ajuns la intrare şi am văzut un morman de oameni, claie peste grămadă, blocați în uşă. Am încercat să ajut o fată care era prinsă sub toți ceilalți. Era brunetă, cu părul lung.

Avea picioarele înauntru şi bustul afară, era pe burtă şi cu mâinile întinse în față. Se uita fix la mine, făcând eforturi să îşi țină capul ridicat. Cineva striga: „Nu trageți că le rupeți mâinile! Luați-i mai întâi pe cei de sus.” M-am învârtit buimacă în loc, încercând să îi zăresc pe ai mei printre cei din grămadă. Am mai alergat o dată până la colț, m-am întors. Mă uitam în toate părțlie. Apoi l-am zărit pe Vali. Era negru la față, plin de funingine şi avea ochii roşii. Stătea aplecat, cu palmele pe genunchi şi gâfâia, tuşea şi scuipa. S-a prâbuşit in fund, lângă un perete. Fii-miu era lângă Vali, în picioare, negru şi el la față dar nevătămat. L-am luat în brațe şi l-am întrebat apoi, uitându-mă în ochii lui: „Eşti bine?” Mi-a zis atât: „Am crezut că o să murim.”
Restul e istorie!”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *