La ce se poate ajunge de la un simplu os de peşte
Încă de când am început diversificarea, am avut o mare temere în a-i administra preparatele pe bază de peşte.
Indiferent ce tip de peşte îi ofeream, îl controlam de 10 ori inaintede a i-l servi, până când consistenta lui devenea asemănătoare cu cea a unui piure. Culmea este că cel mic adoră peştele în orice formă, gătit la aburi, la cuptor, pe grătar…Cum s-ar spune oricât, oricum, oriunde.
Totuşi, din teamă mea exagerată de a nu se îneca cu vreun os, am evitat întotdeauna să îi servesc acest preparat atunci când luăm masa în oraş.
Dar e o vorbă: de ceea ce îţi este frică nu scapi…
Şi iată-ne într-o duminică după-amiază cum, în drumul nostru spre un loc de joacă, ne abatem pentru a bea o cafea cu nişte buni prieteni, care în momentul când am ajuns noi serveau masa. O singură bucăţică de peşte oferită celui mic a fost suficientă că să îmi văd unul dintre cele mai urâte coşmaruri adeverindu-se. Doar ce mă aşezasem să savurez cafeaua, cand l-am auzit spunând, cu o voce disperată, că i-a rămas un os în gât. În primele secunde am sperat că e doar o sperietură, m-am uitat în gâtul lui, nu am văzut nimic…tot speram că nu este real, că s-a înecat numai. Disperarea lui spunea cu totul altceva. Şi mi-a trasnsmis-o imediat, ba la o intesnitate şi mai mare. Iar când am început să mă gândesc la ce învăţasem în cadrul cursurilor de prim-ajutor pe care le făcusem… pur şi simplu memoria nu mă mai putea ajuta. Panica pusese stăpânire pe mine, şi oricât aş fi încercat să mă concentrez şi să imi pun ordine în gânduri, nu reuşeam. Parcă-parcă îmi aminteam că singura variantă este să mergem de urgenţă la spital şi să nu încercăm să îi administrăm pâine aşa cum auzisem că se practică în mod eronat. Totul era însă în ceaţă…
L-am luat în braţe, cu inima plină de disperare şi de frustrare faţă de neputinţa mea, ne-am urcat în maşină şi am oprit la primul spital care ne-a ieşit în cale. Acesta era spitalul de Urgenţă Floreasca…Aici medicii de la camera de garda, foarte drăguţi şi binevoitori, ne-au preluat imediat, au stat de vorba cu el încercând să îl convingă să devină cooperant şi să îi lase să se uite în guriţa lui. Ne-au asigurat că nu este chiar aşa de grav, am făcut bine că nu i-am dat nimic, întrucât am fi putut să îi agravăm situaţia mai mult. Iniţial şi copilul era dornic să se lase ajutat, însă lipsa de ustensile profesionale necesare unui astfel de control, a devenit atât de apăsătoare şi de stresantă pentru micuţ, încât acesta şi-a pierdut răbdarea. Povestea a durat mai bine de o jumătate de oră, timp în care medicii se schimbau între ei, îşi încercau fiecare norocul…însă fără sorţi de izbândă; niciunul nu zărea ceva în gâtul lui. Într-un final ne-au spus că ar fi mai bine să mergem la secţia ORL de la Grigore Alexandrescu unde au şi ceea ce le trebuie pentru a-i scoate bucata de os.
Disperarea mea creştea şi mai mult, iar sentimentul de neputinţă se amplifica alarmant de mult. Ca să meargă totul “ca pe roate”, cum am ieşit din maşină a început ploaia, iar sectia ORL se afla în pavilionul cel mai îndepărtat. Şi ca un făcut, aici nu ne-a mai întâmpinat o echipă de medici binevoitori, dar neechipaţi, ci o asistentă plictisită şi o coadă mare depacienţi la uşa. Am făcut cale întoarsă şi am continuat drumul mai departe spre un spital privat unde noi mergem pentru controalele curente. Surpriză maximă, aici nu aveau medic ORL-ist de gardă, prin urmare medicul pediatru ne-a trimis înapoi la Grigore Alexandrescu.
Pffff…Cum se spune, numai mamă să nu fii în astfel de momente. Micuţul meu se mai liniştise, dar îşi ţinea încontinuu mânuţa la gură şi înghiţea în gol. Vroiam să fiu tare, să fiu puternică, să ştiu ce să fac, cum să rezolv situaţia, însă era atât de greu, atât de negru vedeam totul şi nu ştiam încotro să o mai iau.
Ne-am întors la Grigore Alexandrescu şi din fericire, nu mai era nici coadă, doamna scorţoasă s-a mai îmblânzit, medicul ne-a preluat repede…dar ce credeţi? Piticul, iritat sisurescitat după toată nebunia de până atunci, nu mai vroia să coopereze….Nu mai vroia nici măcar să deschidă gură. De unde la început doamnele erau rigide, nu ne dădeau voie decat la un singur părinte în cabinet cu cel mic, de acum ar fi fost în stare să primească pe oricine în cabinet, numai să reuşim cumva să îl convingem pe copil să ne lase să facem controlul cum trebuie. Într-un final mai cu forţa, mai de bună-voie, medicul a resuit să vadă că era vorba de un os gros, care se oprise la baza limbii. Acum însă venea partea cea maigrea: extragerea lui, la care se utilizau mai multe ustensile, iar micuţul trebuia să rămână nemişcat timp de câteva minute. În momentul în care a muşcat cu atâta duritate spatulametalică, încât am fost sigură că lăsăm şi nişte dinţi pe acolo, mi-am dat seama că într-adevăr ce era mai greu abia acum începea.
Alternativele erau fie să îl convingem să stea nemişcat, fie să mergem acasă şi să revenim a două zi dimineaţa pentru analize şi apoi anestezie totală pentru a sta nemişcat în tmpul interventiei. Deja diverse scenarii se formau în capul şi nu găseam varianta propice.
Până la urmă doamnele s-au înmuiat aşa de tare încât au început ele să fie extrem de drăguţe şi răbdătoare, să ne lase să mai coborâm pentru face o plimbare pe afară, să ne plimbam pe culoarele spitalului, să vedem alţi pacienţi, să ne instalăm chiar într-un salon…Reuşeam să îl convingem pe cel mic să meargă înapoi în salon pentru a rezolva problema, dar cum seaseza pe scaun şi vedea ustensilele…se crispa tot şi refuza orice cooperare.
Într-un final una dintre doamne a propus să meargă în sala de operaţie, fără noi şi să încerce acolo. A durat numai câteva minute până când una dintre asistente s-a întors şi ne-a spus că e totul gata, au reuşit! Pur şi simplu după aproximativ 4 ore cât a durat disperarea aceasta, nu îmi venea să cred cât de repede s-a putut rezolva defapt problema.
Şi iată cum poate un sistem medical defectuos, atât în mediul privat cât şi de stat, să transforme un caz banal, într-o adevărată trauma atât pentru copil cât şi pentru părinţi. Cât de simplu ar fi fost totul dacă am avea spitale dotate pentru intervenţii atât de banale, până la urmă! Cât de simplu ar fi fost dacă nu ar fi trebuit să ne plimbăm din spital in spital, unde ba nu aveau aparatura necesară, ba nu aveau cadrele medicale adecvate, ba nu aveau bună-voinţă!
