Poveste adevărată: „Soțul meu stă acasă cu copilul și mă îndepărtează de el”

Poveste-adevărată
Când ne-am căsătorit am convenit că nu vom avea copii în primii cinci ani, pentru că eram amândoi abia ieșiți de pe băncile școlii și voiam să facem mai întâi o carieră, apoi o familie.
Însă s-a întâmplat ca exact după un an de când mă angajasem, și-mi mergea tare bine la serviciu, să rămân însărcinată. Nu am vrut să păstrez copilul, pornind de la înțelegerea inițială. Însă el a insistat, că e primul nostru copil, că nu-l putem arunca, că o să ne ajute și ai lui, la care stăteam, că practic nici nu o să simt că am copil etc.
Și uite așa m-am trezit mamă la 22 de ani, când îmi scăpărau călcâiele să cutreier lumea și să fac diverse lucruri importante pentru omenire. Dar până la urmă nu mi-a părut rău. Lucrurile s-au aranjat așa cum mi-a promis: am stat numai șase luni acasă, după naștere, mi-au păstrat postul la serviciu și am reluat practic treaba de unde o lăsasem. În scurt timp am avut și o promovare, care mi-a adus satisfacții financiare, și nu numai. Mă simt împlinită la serviciu, fac ce-mi place și simt că e nevoie de mine și de calitățile mele. De aceea petrec destul de mult timp la job.
Acasă, însă, lucrurile nu mai sunt la fel de bune. Soțul meu, care a tot oscilat între diverse job-uri până când am născut eu, a decis că, dacă tot eu îmi doresc să mă întorc curând la treabă, să beneficieze el de concediul paternal. Așa că de mai bine de un an stă acasă cu copilul nostru și pare că și-a găsit adevărata vocație. Este, trebuie să recunosc, un tată excelent, dedicat și incredibil de priceput.
La început l-a ajutat și soacra mea, dar destul de curând a început să se descurce singur. Băiatul nostru este un copil sănătos, bine îngrijit și fericit, asta poate vedea oricine, doar că eu simt că ceva ne desparte, pe zi ce trece. Iar asta i se datorează soțului meu, care de fiecare dată reușește să pună câte ceva între mine și copil, de parcă ar vrea să ne îndepărteze înadins.
Spre exemplu, chiar când sunt și eu acasă, seara sau în week-end, se repede să-l hrănească sau să-l schimbe sau să facă diverse chestii cu copilul, deși mi-ar plăcea și mie să o fac, pentru că până la urmă îmi iubesc copilul. El motivează să sunt obosită, și că nu vrea să mă obosesc mai tare, ba chiar îi spune și copilului că mami e obosită, să nu o deranjeze, și bietul băiat a învățat asta și mă ocolește. M-a durut teribil într-o seară când am ajuns acasă și am văzut că orice voiam să fac cu copilul, el îl cerea pe tata. Știu că e firesc, pentru că la aproape doi ani s-a obișnuit cu el, dar tot mi se pare greu de înghițit.
Am avut o discuție cu soțul meu la un moment dat, deși am avut multe rețineri înainte să-i spun asta, pentru că până la urmă consider că el și-a sacrificat mai mult viața decât mine ca să stea acasă cu copilul – deși pare că-i place – și el mi-a motivat că face totul de plăcere, și că nu face decât să mă protejeze pe mine, în continuarea discuțiilor pe care le-am avut la momentul la care am decis să păstrăm sarcina. Deci el consideră că s-a ținut de cuvânt și „m-a scăpat de o grijă”. Numai că eu între timp consider că el mă îndepărtează de copil, încetul cu încetul, poate involuntar, dar cu succes garantat. Nu știu cum să reacționez sau cum să tratez situația, fără să pierd ce am câștigat deja până acum. Refuz să cred că o femeie căsătorită și mamă nu poate avea și o carieră, de aceea vreau să găsesc echilibrul în viață. Ce mă sfătuiți să fac? Există printre voi mame aflate în aceeași situație ca și mine?
sursa: eva.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *