Prietenul de pluş
Puiuţul meu a primit când s-a născut un mic căţeluş de pluş, căţeluş pe care mai târziu, când a început să vorbească l-a boteazat “Amu”. Şi aşa i-a rămas numele.
Dintre toate jucăriile pe care le-a avut, aceasta a fost jucăria pe care a îndrăgit-o cel mai tare şi din prima clipă. Mulţi copii au păturica lor, ursuleţul, şoricelul. Al meu îl are pe celebrul Amu.
Când era mititel, îl lua pe Amu în braţe şi adormea imediat.
Cu Amu în braţe la culcare, cu Amu când plecăm la drum, cu Amu în concedii, cu Amu peste tot!
Amu peste tot!La un moment dat, văzând pasiunea lui pentru acest mic prieten pe care îl tot spălam, îl uscam şi i-l dădeam din nou, m-am temut să nu se distrugă rău, aşa că am căutat să îi cumpărăm un Amu de rezervă.
Căţelul era chiar mascota clubului de fotbal Dinamo, aşa că am mers direct la reprezentantă…însă surpriză…nu mai aveau niciunul. Am luat-o pe firul apei şi m-am uitat după producător, căutând la toţi distribuitorii. Am desoperit că îl aveau şi un lanţ mare de farmacii…dar culmea când să mergem să îl cumpărăm, tocmai scoseseră de la rafturi ultimele exemplare. Am mers mai departe la importator…şi în sfârşit aici am găsit ultimele 3 bucăţi!!!! Le-am luat pe toate, evident! 🙂
Copilul era încă micuţ, până într-un an…aşa că să îi dau explicaţii că i-am mai luat nişte prieteni la fel…nu mergea. Exista riscul să îi respingă pe toţi. Aşa că mi-am încercat norocul cu unul pe care l-am spălat şi l-am ţinut între hainele lui imbrăcate, să prindă acelaşi miros. Surprinzător…nu a sesizat diferenţa. Am început să îi rotesc între ei şi nu a văzut nicio schimbare. Apoi într-o bună zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am arătat pe toţi. I-a luat pe toţi 4 în braţe, i-a strâns la piept şi a început să chiuie şi să vorbească fericit pe limba lui.
De atunci pe unde plecăm luăm şi un Amu (fiecare are numele lui, accesoriile lui, caracteristicile lui) şi îl alege el pe cel care consideră că se potriveşte în momentul respcetiv.
În primele zile de grădiniţă, Amu a avut un rol foarte important. A stat cu el, au dormit împreună, i-a oferit un miros familiar, i-a creat un mediu cunoscut şi confortabil.
Şi acum la aproape 5 ani, uneori Amu mai merge la grădiniţă în unele dimineţi când simte nevoia unui prieten drag, Amu merge uneori la parc, sau unde simte nevoaia cel mic să îl ia. Este prietenul lui de nădejde, este prietenul nelipsit cu care vorbeşte şi care îi conferă sentimentul de siguranţă şi îi aduce mirosul de acasă atunci când este departe. Amu este subiectul diverselor poveşti pe care el le inventează legat de prietenul sau: vorbeşte cu el la telefon, pleacă în călătorii imaginare, au activităţi împreună, îi pregăteşte mâncare, îi face băiţa, îl culcă.
Există părinţi care sunt îngrijoraţi de ataşamentul pe care copii lor îl manifestă faţă de aceşti prieteni. Motivele ar fi că cei mici par să devină nesiguri pe ei când nu îi au cu ei, că mergând cu aceste jucării în diverse locuri pot crea divergenţe între copii, toţi vrând aceeaşi jucărie, că le pot pierde (cum a păţit şi al meu cu un Amu), că este greu de cărat, că poate lumea comentează când vede un copilaş mai mare cu jucăria după el. Ei bine şi care este problema? De ce ne-ar interesa ce cred alţii? Şi de ce să îl obligăm să renunţe la ceva ce le este drag?
Există părinţi care încearcă să îi şantajeze pe cei mici prin diverse metode, pentru a-i determina să renunţe la prietenii lor. Rezultatul? Întărirea ataşamentului celui mic faţă de prietenul său şi umilirea să. Iar acestea îi vor genera numai tristeţe şi nefericire.
Copilul când vine pe lume este supus unui întreg proces de explorarea şi cunoaştere. Iar mama nu are cum să stea lângă el 24/24. Dacă atunci când este micuţ, este indicat că pătuţul în care doarme să fie cât mai liber pentru a nu există pericolul de sufocare, când se mai măreşte şi poate apuca singur cu mânuţele sale, un prieten drag care îi conferă un miros familiar este binevenit. Gândiţi-vă că cei mici sunt supuşi mult timp acestui proces de adaptare. De la primele ieşiri, primele întâlniri cu prietenii, la vacanţe şi călătorii diverse, la intrarea în colectivitate şi schimbarea frecventă a mediului de la creşă la grădiniţă, de la grădiniţă la şcoală, sau frecventarea diverselor locuri de joacă. Peste tot va întâlni mereu feţe noi, situaţii noi, locuri noi. Ori capacitatea lor de adapatre nu este atât de mare că la noi adulţii … Aşadar faptul că are ceva familiar cu el, îl va ajută întotdeauna.
Chiar dacă îl uită acasă, asiguraţi-vă voi ca părinţi că aţi pus în bagaje prietenul de nădejde.
Dacă nu vi-l cere, înseamnă că nu are nevoie de el. Dacă îl cere, nu îi refuzaţi acest lucru. Într-o bună zi nu îl va mai cere el deloc şi atunci veţi fi siguri că este suficient de mare şi de stăpân pe propriile trăiri şi sentimente. Până atunci însă, lăsaţi-l să îl ia peste tot unde doreşte şi lăsaţi-l să decidă el când este pregătit să renunţe singur la prietenul drag.
