Warning: array_key_exists() expects parameter 2 to be array, null given in /home/mamistietot/public_html/wp-content/plugins/af-companion/inc/demo-importer.php on line 78
Sarcina şi jurnalul celor mai minunate 38 de săptămâni – Mami Stie Tot

Sarcina şi jurnalul celor mai minunate 38 de săptămâni

Până la naşterea micuţului meu, niciodată nu am fost genul de persoană înnebunită după copii. Îmi plăceau copii prietenilor mei, mă jucam cu ei, îmi erau dragi. Dar cam atât. Niciodată nu observam alţi copii în jurul meu, nu întorceam capul după vreunul, decât dacă poate era izbitor de frumos.

În momentul când s-a născut prima mea finuta, am simţit prima dată o conexiune ciudată cu ea…Când am luat-o în braţe la maternitate, am simţit ceva ce până atunci nu mai simtitsem…şi mi-a plăcut! Văzând-o crescând sub ochii mei, mă fermecă, îmi oferea o plăcere nevinovată şi trezea în mine un sentiment de dragoste atât de pur şi de frumos. Iar apoi a apărut şi cea de-a două finuta şi totodată acel sentiment că totuşi ceva lipseşte în viaţa mea, s-a amplificat.

Până la acel moment credeam că am tot ce am nevoie: o familie minunată, un soţ iubitor, prieteni dragi, o carieră minunată, satisfacţii materiale, bunuri care îmi aduceau un anumit confort fizic, vacante frumoase. Totuşi….

Pentru prima dată în 12 ani de relaţie, eu şi soţul meu am început să auzim: tic-tac, tic-tac…Era ceasul biologic. Venise timpul să devenim şi noi părinţi. Am purtat o discuţie mătură pe această tema şi am hotărât că e cazul să începem marele antrenament. În mintea noastră, asta însemna că undeva în viitor, peste vreo 5-6 luni, probabil că se va şi produce minunea apariţiei unei sarcini. Asta pentru că în jurul nostru aveam multe cupluri care încercau să facă un copil, dar dura luni întregi, poate şi mai bine, până reuşeau să ducă la bun final încercarea lor. Un adevărat maraton.

Ei bine noi am hotărât de principiu, am plecat într-o vacantă unde ne-am relaxat foarte tare, iar când ne-am întors…surpriză: eram deja viitori părinţi! Visăm că momentul când îl voi anunţa pe C că va fi tătic, va fi unul că în filme: “vei fi tătic”, iar el cade pe spate…Fără să îi spun, am cumpărat un test de sarcină, l-am făcut, dar surpriză, liniuţa a două era foarte foarte ştearsă…roz transparent. “O fi, nu o fi? Ah ce mă fac acum?” Nu mai puteam aştepta, aşa că l-am sunat pe C să ia un alt test…deci surpriza că în filme s-a dus…Am făcut al doilea test, altă marcă, însă la fel, a două liniuţă mai ştearsă…Am ieşit din baie şi cu o voce la fel de ştearsă ca şi liniuţă i-am spus „cred că vei fi tătic”. Momentul nu a fost chiar ca în filme, dar ce mai contează? Surpriza tot surpriză a fost până la urmă, iar bucuria una sinceră, zgomotoasă.

Pentru controalele de rutină dinainte de sarcina, mergeam la un medic ginecolog într-o clinică particulară din Bucuresti, aşa că am mers tot la ea să îmi confirme sarcina. Eram graviduta în 4 săptămâni. Dar vestea mă luase oarecum pe nepregătite şi nu apucasem să fac analizele pe care mi le propusesem înainte de a rămâne însărcinată. Nu era însă o tragedie, pentru că acestea se puteau face şi după, aşa că am făcut tot setul de analize şi mi-au ieşit toate bine, cu obesrvatia că CMV şi Toxoplasmoză au ieşit negative, adică nu aveam anticorpi. Asta însemna să le ţin sub observaţie şi să repet periodic în timpul sarcinii aceste analize pentru a nu le contacta în această perioadă.

Imediat după ce mi s-a cofirmat că sunt însărcinată, au început şi greţurile. Violente, de la prima oră, iar starea aceea de rău permanent nu trecea întreaga zi. Totuşi apetitul mi-l păstrasem, mâncăm şi apoi eliminăm aproape tot. Ajunsesem chiar să slăbesc în primele 2 luni.

La muncă, aveam o prioada încărcată, călătoream mult prin ţară şi cu avionul şi cu maşina (eu oricum având probleme în mod normal cu râul de msicare), stress mult, munca multă, somn puţin. Noroc că existau covrigii de Buzău şi în situaţiile limita băuturile acidulate cu citrice, care îmi mai tăiau greaţa. Nu le spusesem colegilor de sarcină, aşa că mă şi feream să observe cineva că e ceva în neregulă cu mine. Nu din superstiţie, dar am considerat că dacă nu aş fi putut păstra sarcina, care ar fi fost rostul să îi încarc pe toţi cu bucuria şi mai apoi cu deznădejdea mea?

La 9 săptămâni am mers la a doua ecografie i-am auzit pentru prima dată inimioara bătând. Atunci am întrebat-o şi pe doamna doctor dacă asista naşteri în clinică, dar răspunsul ei m-a uluit: nu asista naşteri nicăieri, dar mă poate urmări toată sarcina. Bine şi asta ce ar fi însemnat că are cine să mă urmărească în sarcina, iar când trebuie să nasc, o să o fac cu cine se nimereşte pe la urgent la vreun spital de stat? Clinica respectivă avea şi regim de ambulanţă şi de spitalizare, nici prin cap nu îmi trecuse că nu aveau şi maternitate. Am hotărât că trebuie să îmi caut un alt medic obstetrician, unul bun şi neapărat la o clinică foarte bună unde există maternitate. Asistasem la naşterea primei mele finute într-un spital de stat şi eram hotărâtă că eu să nu traiesc o asemenea experienţă şi să nu fiu nevoită să stau în asemenea condiţii. Am început să întreb în stânga şi în dreapta, să citesc multe forumuri. Într-un final m-am hotărât la un anumit medic, bărbat de dată această, deşi eu nu agream ideea de ginecolog bărbat, dar mi-am spus fie, dacă e atât de bun şi care activa la un spital privat foarte bun.

La prima întâlnire, m-a luat destul de tare, aproape m-a certat că vin atât de târziu la el şi că mi-am făcut analizele într-o clinică ce nu era pe gustul lui (?!?!) Aveam doar 11 săptămâni, iar până atunci urmărisem foarte corect sarcina, făcusem toate analizele necesare…Am trecut însă cu vederea şi am mers mai departe, spunanadu-mi că aşa or fi doctorii ăştia buni, mai scorţoşi şi mai plini de ei. Eu nu prea avusesem probleme medicale şi implicit nici experienţe cu prea mulţi medici în trecut, aşa că am încercat să nu acord prea multă importanţă. Totuşi atitudinea lui rece şi superioară nu mi-a plăcut deloc.

M-a băgat direct la ecograf pentru dublu test, mi-a spus şi că e fetiţă (asta ne doream şi eu şi C). Eram aşa de fericită, că am uitat de prima impresia pe care mi-a făcut-o. La următoarele consultaţii a fost mai ok, mai zâmbitor, mai maleabil. Totuşi toate consultaţiile se reduceau la eco şi atât. Fără vreun control general, fără întrebări suplimetare despre starea mea. Mai mult eu întrebam, iar el răspundea. Habar nu aveam cum trebuie să decurgă lucrurile acestea, aşa că le-am luat că normale. Totuşi nu îl simţeam apropiat, nu îmi inspiră prea multe.

După ce am aflat rezultatul de la dublu test, m-am bucurat cu adevărat de sarcina şi le-am spus marea veste tuturor celor din jurul meu. Stările mele de rău fizic continuau, dar poate pentru că mă obişnuisem cu ele sau pentru că îşi mai pierduseră din intensitate, nu mă mai deranjau atât de tare.

Pe 25 februarie, chiar de ziua finuţei mele, l-am simţit mişcând pentru prima dată. Şi din acel moment nu a încetat să joace fotbal în burtica mea: dreapta, stânga, sus, jos…goool!!!! Tare agitat era din burtică.

La 20 săptămâni, înainte de a pleca într-o vacanţă în afară ţării, eram puţin panicată să plec fără să mă asigur că burtica este ok, aşa că întrucât medicul meu nu era disponibil, am mers la un consult la un alt medic. Atunciam aflat că defapt bebe nu este fetiţă, ci categoric băiat. Ne-am uitat dezamăgiţi unul la celălalt, iar reacţia nostra a fost: şi nu mai există nici o şansă să fie o greşeală? Amândoi  ne doream tare mult fetiţă. Însă ne-am obişnuit repede cu gândul că vom avea defapt un băieţel.

Abia acum începuse să se vadă burtica, mititică şi frumoasă. Şi începeam să simt şi eu advaratul gust al maternităţii, să simt cum ceva minunat se dezvolta în interiorul meu. Începusem să iau poziţia de graviduta, cu burtica în faţă (deşi practic nu se vedea decât dacă purtăm ceva mulat) şi chiar să o protejez cu mâna. Am mers la mare şi la plajă mi-o acopeream cu o eşarfă, în primul rând că să o protejez de soare, dar şi că să o scot în evidenţă :).  Îmi era tare drag de burtica mea. Perioada aceea a fost şi va rămâne pentru totdeauna cea mai frumoasă prioada din viaţa mea.

Greţurile nu conteniseră, în continuare îmi începeam ziua cu o vizita la toaletă, dar totuşi starea generală era una minunată, euforică. Mă simţeam cea mai minunată, frumoasă, exraordinara femeie din lume. De parcă eram singură femeie care adusese pe lume un copil J. Nu conta, puteau să fie milioane în jurul meu, eu oricum mă simţeam cea mai specială dintre ele. Iar ceea ce purtăm eu în burtică era unic! Oricum, cred că niciodată în viaţa mea nu am arătat mai radiaosa, mai fericită, mai mulţumită, într-un cuvânt mai bine decât în timpul sarcinii.

În săptămână 24, medicul mi-a dat o listă cu analize pe care să le fac. Mă plimbăm mereu cu dosarul meu frumos ordonat şi aranjat la mine, dar mai niciodată nu se uită pe el. În dimineaţă în care m-am dus să fac analizele, mi-am amintit că prin ceaţă de  toxoplasmoză, care ieşise negativă şi de recomandarea primului medic de a o repetă. Am solicitat din  proprie iniţiativă să mi se ia probă suplimentară pentru această analiză. Surpriză, rezulatul a ieşit pozitiv de dată această, adică practic însemna că am contactat Toxoplasmoză în sarcina. Foarte periculos pentru că această poate da malformaţii foarte grave la făt, malformaţii în special craniene.

Abia când am mers cu rezultatele, a observat şi medicul meu că într-adevăr rezultatele trebuiau repetate, iar asta pentru că i-am atras eu atenţia. Culmea şi rezultatul iniţial pentru Citomegalovirus era tot negativ şi ar fi trebuit să repet analizele. S-a panicat puţin atunci. De dată asta m-a trimis să repet analizele, iar apoi le-am repetatat din nou plus altele suplimentare şi la un institut de stat. Situaţia era incertă, există probabilitatea să le fi contactat înainte de sarcina, dar nu era 100% sigur.

Nu cred că îşi poate imagina cineva care nu a trecut prina să ceva, ce am simţit în acele momente, cum am căzut

brusc din starea de euforie în care mă aflam, direct într-un gol negru, plin de incertitudine, de teamă. Femeile gravide au o sensibilitate excesivă, iar situaţia aceea o resimţeam mult amplificată.

Eram într-o stare de disperare, iar încrederea mea în acest medic era la pământ. Eu îmi doream foarte mult să nasc natural, iar pentru această metodă cu atât mai mult este nevoie de un medic în care să ai 100% încredere, cu care să interacţionezi şi pe care să îl simţi aproape. Cu un medic care oricum era extrem de rece, distant şi în plus făcuse şi o asemenea greşeală, cu toate referinţele lui bune, eu nu puteam merge mai departe. Sub nici o formă!

Nu ştiam ce să fac, încotro să o iau. Şi eu şi soţul meu eram disperaţi. Am apelat la toate cunoştinţele noastre şi mai multe drumuri au dus spre un medic aflat la un alt spital privat. Mai înatai l-a contactat telefonic soţul meu, i-a povestit toată drama noastră şi fără ca măcar să ne vadă a început să ne ghideze paşii, cu multă răbdare şi bunăvoinţă indiferent de ora la care îl contactam.  El a fost cel care ne-a  trimis la un medic parazitolog foarte bun, unde am mai făcut încă un mare set de analize. Într-un final a reieşit că cel mai probabil primele analize fuseseră greşite, pozitivarea nu se produsese în timpul sarcinii, ci înainte. Totuşi contactasem Lysteria, însă cel mai probabil nu în primul trimestru pentru că ar fi produs avortul. A trebuit să urmez însă un tartament cu antibiotic.

În tot acest timp am ţinut legătură numai telefonic cu noul medic şi am ajuns să ne cunoaştem abia în săptămâna 29 (!?!?!)  Ştia deja toată povestea noastră, m-a întrebat simplu ce medic m-a urmărit până în acel moment, iar când i-am spus m-a întrebat de ce nu am rămas la el pentru că este un medic foarte foarte bun. Oricare alt medic ar fi avut un motiv bun să îşi gâdile orgoliul aruncând cu puţin noroi în colegul său, nu însă şi acesta. M-a cucerit din prima clipă! Iar când a luat dosarul meu extrem de stufos şi l-a răsfoit de câteva ori până a memorat fiecare mic detaliu, iar apoi m-a luat şi pe mine la “răsfoit” pe toate părţile, m-a cucerit definitiv. Făcea totul atât de natural, pedant, vorbea şi se comporta cu atât de mult profesionalism, cu atât de multă gentileţe şi căldură…Şi eu şi C aveam atât de multe întrebări, iar el răspundea cu atâta senitatae şi răbdare… Nu îmi venea să cred ce diferenţa, câtă încredere şi linişte putea să îmi transmită acel om. M-a ajutat extraordinar de mult în acele momente de cumpănă.

Din păcate mi-a urmărit sarcina numai pentru următoarele 9 săptămâni, însă si din acel moment, fiecare vizită la medic a devenit o adevărată plăcere pentru noi.

Cu toate problemele şi stările de rău, cele 38 de săptămâni au fost cele mai minunate săptămâni din viaţa mea, o experianta pe care aş repeat-o oricând şi aş recomanda-o oricui, dacă ceea ce urmează după cele 38 de săptămâni nu ar fi atât de greu 🙂

Voi reveni cu povestea naşterii, aşa cum am trăit-o eu.

2 thoughts on “Sarcina şi jurnalul celor mai minunate 38 de săptămâni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *