Tu ce vrei să fii când o să creşti mare?
Este o întrebare pe care am auzit-o de nenumărate ori când eram mică şi de ce să nu recunosc, la rândul meu am adresat-o celor mici.
În cazul meu, răspundeam mereu cu aceeaşi timiditate – îmi doream să am propriul meu magazin care să arate că o bibliotecă, cu rafturi pline de fructe şi ciocolată. În cazul prietenilor mei de joacă, răspunsurile cele mai frecvente erau profesor, doctor, inginer, actor sau balerină. Ştiam cu toţii că Dragos îşi dorea să se facă doctor „de copii”, precum vecinul său, că Adriana urma să devină inginer constructor, să ducă mai departe meseria tatălui său, Bogdan profesor şi Cristina balerină. Fiecare dintre noi îşi lua rolul în serios atunci când ne jucam „de-a viaţa adevărată”. 
Nostalgia m-a cuprins şi îmi aduc aminte cabinetul de consult al lui Dragos – mare, spaţios, cu multă lumină „naturală”, amenajat în scara blocului. Era mereu ordonat şi curat, iar el ne administra cu multă bucurie pastile miraculoase din pietricele, bobiţe de gard viu şi prafuri colorate din cretă de desenat. Toate pilulele administrate ne luau durerea cu mâna. Adriana ne povestea despre blocurile înalte pe care urma să le construiască, pentru noi toţi când vom deveni mari, despre cum va repara spitalul şi şcoala din apropiere, care erau cam vechi şi despre noul bazin de înot din cartier, să nu mai fim nevoiţi să mergem kilometrii întregi până la marginea oraşului. Bogdan organiza mai tot timpul lecţii de geografie şi istorie, la care ne povestea despre războaie din cărţile pe care i le citea bunicul lui, despre locuri în care nu există vegetaţie, ci doar nisip, despre mări nesfârşite între continente şi despre ţinuturi unde este tot anul zăpadă. Cristina organiza spectacole în faţa blocului, la care puteam intra doar pe bază de invitaţii făcute din frunzele copacilor şi ne delecta apoi cu piruetele învăţate la şcoala de balet.
Invariabil, eu aveam un magazin, de care am amintit mai sus, de la alimente la cărţi, de la cosmetice la obiecte de artă. În fiecare zi aveam un alt domeniu de activitate, nu aveam timp de plictiseală.
Fascinaţia jocului ne aduna aproape zi de zi în faţa blocului şi încercam să fim de la o zi la alta inovativi, să aducem ceva interesant în joc. Nu stăteam doar la bloc, mai plecam cu părinţii în concediu, unii stăteau la bunici şi îi invidiam că veneau zdraveni şi bronzaţi. Era lumea noastră, timpul nostru. Nu ne era frică de nimic, părinţilor noştri le era comod, noi creşteam cu o sumedenie de prieteni. A fost frumos şi sănătos.
Acum este linişte. Copiii de astăzi visează la ce vor să fie când vor creşte, dar nu pun în practică, aşa cum făceam noi! Ei s-au ascuns sau au dispărut de-a binelea în camere închise, izolate, în care bate un aer condiţionat nesănătos pentru vârsta lor. Stau singuri cu o tastatură sau o consolă în braţe, cu ochii pironiţi într-un monitor, cu picioarele amorţite, făcând gesturi reflex cu capul. Comunicarea şi prietenia se reduc la taste şi la cuvinte scrise ciudat. 
Vremurile s-au schimbat şi s-ar putea spune că tehnologia ne permite să ne dezvoltăm inteligenţa şi abilităţile. Putem comunica şi lega prietenii pe messenger. Putem sta în faţa televizorului şi urmări poveştile altora din Brazilia până în Coreea, din Turcia până în România.
Cred că ar fi mai bine să învăţăm să comunicăm din nou. Să scriem, să vorbim despre noi şi ce ne interesează. Să iubim diversitatea care este dată de oameni, nu de calculatoare sau programe generaliste. Să învăţăm să ne jucăm puţin.
