Din când în când ar fi bine să lăsăm garda mai jos…
Am fost zilele trecute la un film al cărui subiect principal era conflictul dintre părinţi, care îşi cresc copiii după noile metode din secolul 21 şi bunici care vin cu metode demodate şi idei depăşite referitoare la creşterea copiilor.
M-am regăsit şocant de mult în personajul principal feminin, o mama care încerca să fie mama ideală, să le ofere o alimentaţie desăvârşită copiilor, să aplice cele mai bune şi mai inovative metode de parenting, exagerat de preocupată pentru orice avea legătură cu cei trei copii ai săi, avidă să deţină controlul şi nimic să nu iasă din rutină stabilită, reticentă atunci când trebuie să predea frâiele şi sa îi lase pe cei mici în grija bunicilor. Bineînţeles că toate acestea intrau în deplină contradicţie cu alegerile făcute de bunici, cu încercările stângace ale acestora de a fi nişte bunici responsabili şi la nivelul aşteptărilor fiicei lor.
Ufff…oare câţi dintre noi nu se confruntă cu asta? Oare câţi dintre noi nu consideră că bunicii au metode prea învechite, idei depăşite, ba chiar că sunt uşor iresponsabili şi neglijenţi în anumite situaţii.
Cred că marea majoritate. La mijloc se află pe de o parte conflictul între generaţii, precum şi evoluţia metodelor de parenting utilizate, iar pe de altă parte dorinţa bunicilor de a câştiga cu orice preţ afecţiunea celor mici, de a le aduce acestora bucurii pe care poate nu au reuşit să le aducă propriilor copii şi de a le oferi tot ceea ce nu au putut să ofere acestora.
Când eşti părinte, eşti mult prea stresat de a face totul “ca la carte” pentru copilul tău, de a formă o bază solidă pentru evoluţia şi dezvoltarea ulterioară a acestuia, că adult. Ca bunic, doreşti în primul rând să oferi bucurie şi dragoste şi acelaşi lucru să primeşti înapoi.
Când eşti părinte vrei să oferi constanţă în gândire, în comportament şi în respectarea regulilor impuse şi de accea doreşti că lucrurile să decurgă la fel în oricare împrejurare, chiar şi atunci când decizi să îi laşi pe cei mici în grija altcuiva, fie ei şi bunici.
Ideea este că ar trebui să avem încredere în ei că până la urmă şi-au crescut şi ei proprii copii, poate nu după metode atât de elevate, aşa cum încercăm să o facem noi, dar totuşi şi-au adus un aport important în dezvoltarea noastră ca adulţi, aşa cum suntem noi astăzi. Iar rezultatul nu este chiar atât de rău, nu?
Mai mult decât atât, perioadele petrecute cu bunicii sunt de cele mai multe ori limitate, prin urmare orice deprindere rea ar căpăta într-o vacantă la bunici, nu este pe viaţă, ea poate fi corijată ulterior printr-un comportament adecvat din partea noastră.
În plus, ceea ce trebuie să nu uităm nici un moment este faptul că bunicii, oricât de stângăci ar fi, oricât de nepricepuţi s-ar dovedi, ei nu doresc decât binele şi fericirea nepoţilor, iar cel mai de prêt lucru pe care aceştia îl pot oferi nepoţilor lor, este dragostea lor nemăsurată şi necondiţionată. Şi niciun copil nu ar trebui să ducă lipsă de aşa ceva.
În acest articol nu mi-am propus să vorbesc neapărat despre dragostea bunicilor pentru că am mai atacat acest subiect şi în cadrul altui articol (vezi Dragostea şi răsfăţul bunicilor). Ideea generală este că uneori ar fi bine să “lăsăm garda jos” şi să fim mai permisivi cu cei din jurul nostru, dar în special cu proprii copii, să le acordăm mai multă încredere şi libertate, pentru că trebuie să fim cosntienţi că pot învăţa lucruri bune şi din experienţe care nu sunt neapărat pe gustul nostru sau prin metode care nu sunt în asentimentul nostru. Iar chiar dacă suntem persoane stricte sau chiar obsedate de deţinerea controlului, când vine vorba de copii, trebuie să le oferim posibilitatea acestora de a trăi cât mai multe experienţe pe propria lor piele şi de a învăţa din acestea, de a încerca cât mai multe lucruri noi şi de a se bucura de cât mai multe trăiri alături de cei dragi.
