Vreau numai să mă asculţi, tati!
foto: becuo.com
Într-o seară obişnuită de început de vară, după ce am dat câteva ture bune alergând după piticul meu care îşi făcea de cap cu bicicleta prin parc, ne-am oprit şi la un loc de joacă.
Din ce în ce mai puţin îmi place să merg la locurile de joacă, pentru că văd atât de multe lucruri care îmi displac..unele chiar mă răscolesc…aşa cum este acesta despre care scriu chiar aici, acum în parc….că tot am şi notebookul la mine în rucsac
M-am aşezat pe o bancă de unde să îl pot vedea pe năzdrăvanul meu, dar totuşi fără să stau în sufletul lui, astfel încât să se poată juca liber, fără să se simtă urmărit sau agasat.
Dintr-odată mi-a atras atenţia un băieţel, cam de 5 ani, aşadar cam cât al meu, care a fugit prin faţă mea şi s-a dus şi s-a ascuns sub un tobogan. Mi-am spus…ei copii…s-au supărat între ei. Brusc însă, tatăl lui a fugit repede după el şi pe un ton forţat, vădit chinuit, făcând eforturi să îşi menţină calmul, l-a întrebat “Mihai, de ce te superi aşa? O să rămâi singur până la urmă. Mereu te superi!”
A avut o tentativă firavă…sau poate doar în imaginaţia mea, de a-l lua în braţe, dar nu s-a finalizat acest lucru pentru că în décor a mai apărut un copil, cel mai probabil cel care îl supărase, precum şi tatăl acestuia.
Copilul Mihai, supărat în mod evident, a ridicat tonul la celălalt copil şi i-a reproşat ceva. Atunci tatăl nervos din cale afară, nu a mai rezistat şi a început să ţipe la copil, să îl tragă cu putere, să încerce să îl ia cu forţă…cu veşnica şi clasica ameninţare “treci acasă”. Şi nu s-a oprit aici, ci a continuat cu “treci acasă să plângi acolo şi să te superi cât vrei!”
Uff ..de ce le spunem copiilor asta? Dar cel mai tare, cred că nu m-a deranjat ce i-a spus, cât mai ales tonul şi atitudinea. Grăbit, repezit, speriat de ochii lumii şi de ceea ce vor gândi ceilalţi părinţi care asistau la spectacol, că el ditamai bărbatul nu reuşea să controleze un ţânc de 5 ani.
Copilul urla şi se văicărea într-un fel în care îţi rupea inima, şi parcă spunea doar atât: vreau atenţie, vreau să auzi ce am de spus, vreau să ştii de ce sunt supărat. Vreau numai să mă asculţi, tati! Dar tatăl nimic. A luat-o în faţă, ameninţător…iar copilul mai tare plângea.
Celălalt tătic s-a aplecat să-i vorbească, să îl asculte el ca să audă totuşi cineva ce avea de spus acel copilaş…dar tatăl i-a făcut semn să îl lase în pace.
Poate că episodul în sine este ceva absolut normal în acea familie. Poate că, mai mult, astfel de episoade sunt absolut normale în multe familii.
Cu toţii avem momente când ne este greu să facem faţă crizelor celor mici, momentelor pe care nu le înţelegem sau mai bine spus cauzelor care par de neînţeles pentru noi.
Totuşi, acel copil nu avea nevoie decât de puţină atenţie, pentru a fi ascultat! Copilul simţise că i se făcuse o nedreptate. Avea un motiv de supărare, care în lumea şi în viziunea lui, părea enorm…dar nu găsise pe nimeni dispus să îi asculte pasul. Şi chiar dacă poate nu avea dreptate, motivul lui de supărare nu era întemeiat şi nu i se făcuse cu adevărat o nedreptate. Copilul asta simţea, el aşa percepea situaţia. Iar în sufletul lui se considera neîndreptăţit. Aşadar, cu atât mai mult ar fi avut nevoie de cineva care să îl asculte şi care să îi explice unde greşeşte.
Sau dacă tot nu avea dreptate, iar copii practic se ciondăneau într-un joc…nu era şi mai corect că cel mic să fie lăsat în pace să îşi gestioneze singur situaţia în care se afla? Nu era mai corect ca acel tătic să stea pe o bancă ca şi mine şi doar să îşi privească de la distanţă copilul ca nu cumva acesta să se rănească sau să participe la nişte acţiuni periculoase?
Practic ce lecţie i-a dat tatăl, în loc să îl lase să îşi rezolve singur conflictele, aşa cum este normal şi sănătos? Că dacă se mai supără cu alţi copii este pedepsit şi merge acasă să plângă acolo cât vrea? Că dacă îndrăzneşte să spună că nu îi convine ceva sau că îl deranjează ceva, este umilit în faţă tuturor? Că trebuie să tacă şi să se conformeze chiar şi atunci când consideră că nu este bine?
Atunci vin şi întreb şi eu…cum te aştepţi dragă tăticule să reacţioneze copilul tău când un dealer de droguri va veni să le ofere copiilor droguri la şcoală, iar prietenii săi îl vor îndemna să ia şi el? Crezi că atunci va mai îndrăzni să spună că nu este de acord?
About Author
